Titlul: Box 21

Autori: Roslund şi Hellström

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Viorica Morogan

Premii: Stockholm City Prize 2005 pentru cel mai bun roman

Platinum Pocket Award 2006

   Alţi autori suedezi. Alt bestseller. Suedezii, din câte se pare, predomină pe piaţa thriller-ului. Au ajuns să fie cei mai buni din domeniu. Din punctul meu de vedere sunt chiar cei mai buni.

   Poate că v-aţi gândit că Suedia este o ţară minunată cu posibilităţi minunate şi oameni dintre cei mai oameni. Dar, ca peste tot, lucrurile nu stau chiar aşa.

   Aşa cum spun autorii la finalul cărţii povestea e reală, doar unele nume şi anumite locaţii au fost schimbate.

   Avem un thriller. Unul excelent chiar. Şi dacă e inspirat din fapte reale e cu atât mai bine.

   Avem două prostituate din Rusia aduse în Suedia în urma unei înşelăciuni. Li se promit paşapoarte şi o viaţă mai bună, iar odată ajunse în Suedia trebuie să-şi „plătească” datoria. Aşa fetele se trezesc într-o situaţie neplăcută pe care trebuie s-o gestioneze cum pot ele mai bine.

   Dar în momentul în care îşi dau seama că unul dintre cei care le-au pus în situaţia asta este poliţist hotărăsc să riposteze.

   Ar fi păcat să vă stric povestea lecturii dând în vileag felul în care, cel puţin una dintre fete, a reuşit să se răzbune pe poliţist. În schimb, pot să vă spun că povestea nu s-a terminat şi nu se va termina niciodată. Din păcate, lumea în care trăim, pune tot mai mult bază pe traficul de carne vie. Lucrurile care li se întâmplă fetelor sunt cu adevărat oribile. Uneori, cititorul, va sta să se întrebe dacă aşa ceva e cu adevărat posibil. Vă garantez că e posibil, aşa cum vă garantez că lucrurile astea se întâmplă, unele fiind chiar mai rele decât cele relatate de cei doi autori.

   Veţi avea parte de lucruri înfiorătoare, dar cel mai rău e că veţi descoperi corupţie la nivel înalt şi în alte părţi.

   Sfatul meu: luaţi-vă o zi liberă şi citiţi romanul „Box 21”, merită fiecare filă în parte.

Titlul: Almost Blue

Autor: Carlo Lucarelli

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: George Arion JR

   Trebuie să încep prin a vă spune două lucruri. Mai întâi, coperta românească încă nu se află pe internet. Aşa cum nici cartea nu mai este, momentan, la vânzare. Ea apărând alături de Revista Flacăra va mai dura un timp până când va fi pusă la vânzare în librării şi pe siteul Tritonic.

   Apoi, dacă sunteţi în posesia cărţii sau dacă aveţi de gând să o cumpăraţi, atunci când o ţineţi în mână, nu, nu o deschideţi. Mai întâi daţi un search pe youtube după „Almost Blue” în varianta lui Chet Baker. Doar aşa veţi putea, până la urmă, să auziţi clopotele sau să simţiţi culorile din vocile celorlalţi.

   Pot spune cu mâna pe inimă că Lucarelli e un geniu al romanului poliţist sau mystery and thriller. Nu cred că aţi mai citit până acum o carte atât de ciudată. Două personaje îşi spun povestea la persoana întâi, al treilea, şi cel mai important, îl lasă pe autor să vorbească în locul lui.

   Orbul, care poate distinge glasurile dându-le culori şi asasinul îşi povestesc experienţele stând faţă în faţă cu cititorul. Tânara poliţistă adusă la Bologna special pentru a rezolva cazul află că de fapt e vorba de un criminal în serie. Ceilalţi se lasă greu convinşi de acest lucru, dar când orbul o sună şi îi spune că a auzit „vocea verde” – ceea ce înseamnă un suflet hain – tânara îşi dă seama că e pe drumul cel bun.

   Astfel criminalul şi orbul ajung să se „lupte”, fiecare pentru libertatea proprie. Doar că unul vrea să scape de „clopotele iadului” pe când celălalt nu vrea decât să iubească o „voce albastră”.

   Crimele sunt de-a dreptul odioase, însă ancheta merge repede. Poliţista îşi dă seama cu cine are de-a face, doar că trebuie să facă „iguana” să iasă din cuib. Şi cum să facă asta, ţinând cont că după fiecare crimă asasinul lua pielea celui ucis şi şi-o punea sie? Singurul care îl poate acuza este orbul, pentru că doar el i-a auzit glasul şi e singurul în măsură de-al recunoaşte.

   O carte excepţională pe care ar trebui să o citiţi în compania lui Chet Baker. Poate că nu veţi auzi clopote şi poate că nu veţi înţelege culorile din glasurile omeneşti. Dar cu siguranţă veţi rămâne cu ceva porfund în suflet.

   O carte ce o veţi devora.

Titlul: Final Exit

Autor: Richard Aleas

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Alexandru Macovescu

Deznodământului romanului „Fabrica de păcate”. (http://www.club-fantasy.ro/?p=1029)

   Dacă n-aţi citit „Fabrica de păcate” plecaţi la „luptă” cu un mare handicap. Mai întâi de toate trebuie să înţelegeţi ce s-a întâmplat cu femeile din viaţa lui John pentru a putea parcurge „Final Exit”.

   Trebuie să recunosc, Richard Aleas are un dar extraordianar de-a scoate tot ceea ce e mai rău din om. De-a şoca.

   Romanul debutează cu o crimă. O altă prietenă de-a lui John, maseuză, dar, de fapt, mai mult de atât, este găsită moartă în propria cadă. Doar că John e convins că fata nu s-ar fi sinucis indiferent cât de grea i-ar fi fost viaţa. Îi plăcea prea mult să trăiască. Însă ei aveau o convenţie, dacă ei i s-ar fi întâmplat ceva, John avea datoria de-a scoate din casa fetei tot ceea ce îi putea pune pe poliţişti pe pista corectă şi de-a afla cu ce se ocupă ea. Astfel ea vrând să-şi protejeze mama.

   Protagonistul romanului reuşeşte ca de obicei să se bage în probleme mult prea grele pentru el, dar trece peste şi nu se dă bătut până nu reuşeşte să afle cine a ucis-o pe Dorrie.

   Însă drama devine din ce în ce mai apăsătoare. Atât John cât şi persoanele implicate trăiesc drame profunde. Protagonistul nu a avut puterea de-a supravieţui anchetei întreprinse. Şi nu bătăile, împuşcăturile sau acuzaţia de crimă l-au făcut să cedeze, ci pur şi simplu aflarea groaznicului adevăr.

   Faptele cele mai atroce care ne înconjoară pot fi descoperite doar prin ochii lui Richard Aleas. Iar el chiar ştie să le scoată în evidenţă. Nu rataţi această carte. Un roman atât de bine înfipt în cruda realitate şi cu atâtea întorsături psihologice, mai rar vă va fi dat să citiţi.

Titlul: Hoţii de timp

Autor: Ivona Boitan

Editura: Crimescene publishing

   Ivona spune mereu că singuri ne furăm timpul, ceea ce e perfect adevărat. La un moment dat întreba autoarea ce am face dacă ziua ar avea cu opt ore în plus. Probabil că ne-am plimba mai mult cu liftul şi am învăţa şi noi ceva fizică cuantică.

   Este un thriller fantastic şi e greu să aveţi altă impresie. Recunosc că am mai citit câteva cărţi în gen, dar nu la fel de profunde.

   O să vă spun ce are foarte bun cartea asta: un personaj masculin pe numele său David David, alintat Dada. Mi se pare destul de greu să fii femeie şi să gândeşti ca un bărbat, dar Ivona m-a păcălit destul de bine pentru că din când în când mă mai uitam pe copertă să nu cumva să fi greşit eu autorul. Şi dacă vă place umorul de tip canadian, ei bine, atunci aici aveţi din plin. Nu numai atât, aveţi şi umor inteligent dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Cred că ar trebui să fi trecut prin ceva lecturi suplimentare pentru a pricepe unde bate autoarea în anumite cazuri.

   Nu e chiar o carte de citit în avion, cu toate că face parte din genul crime, e destul de profundă şi greoaie. Şi când mai apare şi liftul, fizica cuantică şi existenţele paralele, parcă îţi vine să dai fuga în librării şi să ceri „o fizică cuantică pentru începători”. Cel puţin din punctul ăsta de vede m-a făcut curioasă, trebuie să mă apuc de fizică cuantică, cazurile se rezolvă mai întortocheat aşa şi totuşi cu luciditate.

   Avem un cadavru. Avem? Aşa se pare şi totuşi… Avem patruzeci şi şapte de Elena P. Da, aţi citit bine: patruzeci şi şapte. Toate primesc un mesaj misterios: „Te iubesc! Te aştept la locul ştiut”. Avem un cadavru ce facem cu el? Îl ducem la morgă pentru că nu trebuie să afle nimeni, de ce?, nu e un mister, dar vă las pe voi să descoperiţi.

   Neavînd un caz oficial Dada trebuie să interogheze cinci Elene P pentru a afla adevărul. Dar cum să le interogheze fără a le spune că au legătură cu mortul, despre care ele nu ştiu că e mort. Şi aici începe nebunia.

   Nu de alta, dar bietul Dada cu cinci s-ar mai fi descurcat, dar când apar o droaie de Elene P situaţia devine agitată. Se mai linişteşte când două dintre ele mor, dar ce moarte… ehee, şi ce zice legistul? „Moarte naturală”. Nu-i ciudat ca oamenii să tot moară de moarte naturală când avem suspecţi şi mobilul crimei? Depinde cum vedeţi problema sau cum o aranjează fizica cuantică.

   Dar eu atât vă spun, dacă aveţi intenţia de-a vă plimba cu liftul gândiţi-vă de două ori. Nu că n-ar fi bine, dar s-ar putea, în anumte cazuri, să fie periculos.

   Cel mai mult mi-a plăcut Dada. Nu, nu e un fel de Colomb, cu toate că ai avea senzaţia să-l categoriseşti astfel. E doar un fel de Dada. Un poliţist care e ba prea prost, ba prea deştept. Cum e de fapt? Păi şi asta o să fie interesant să descoperiţi singuri, că de aia avem carte.

   Excelentă. Mi-a plăcut la nebunie, şi totuşi… da, sufletul meu tot la prima cartea a autoarei a rămas „Cu sânge rece şi albastru” (http://www.tritonic.ro/isbn-Cu_sange_rece_si_albastru-978-973-733-242-4.htm). Ar fi frumos să nu o rataţi nici pe asta. Ar fi mare păcat, de fapt.

   Până la sfârşitul lunii veţi găsi „Hoţii de timp” la chioşcurile de ziare sau la orice punct de felul acesta din centrele comerciale, alături de Revista Flacăra. La pachet. Şi costă numai 10 lei. Puţin, domnilor la cât e de mişto cartea. A zis şi Lucia că e şi dacă a zis Lucia e suficient. Oricum părerea mea nu s-ar fi schimbat.

   Şi ţinând cont că mai e puţin şi vine weekend-ul, ei bine, puteţi să încercaţi: vă promit umor, inteligentă, anchetă şi fantastic. Toate într-o singură carte. Plus o revistă cu un reportaj de excepţie.

   Hai să citim sănătoşi!

Un roman polițist fantastic scris de o autoare româncă?! Nu se poate, așa ceva nu poate exista! Și totuși?… Ivona Boitan se joacă de-a fața ascunselea cu mințile noastre, ale cititorilor… Locotenentul DaDa aleargă printre Elene urcând și coborând cu liftul unui zgârie nori… Umor și suspans, răsturnări de situație, toate în paginile acestui volum care se va citi pe nemâncate și pe nedormite… După romanul „Cu sânge rece și albastru” Ivona atacă zona mystry & thriller cu mare succes. Mai așteptăm și altele…

Bogdan Hrib

Titlul: Masca Morţii Roşii şi alte povestiri

Autor: Edgar Allan Poe

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Ioana Ionaşek

   N-am făcut niciodată un secret din faptul că am preferat întotdeauna proza poliţistă a lui Poe celei de anticipaţie. Cu ceva ani în urmă am mai citit câteva povestiri poliţiste ale autorului, unele dintre ele aflându-se chiar în cartea de faţă, şi, de atunci, aş fi vrut să pot avea acces la mai multe scrieri ale sale de gen. Dar, cumva, tot cele de anticipaţie au fost la înaintare. De parcă fanii crime-ului nu ar merita suficient să-l cunoască pe Poe.

   Din fericire pentru mine, sunt în stare să citesc şi crime-ul şi anticipaţia scrisă de Poe, chiar dacă, aşa cum am spus deja, prefer poveştile poliţiste. Ţine de gusturi şi de deschidere. Iar spre anticipaţie cu deschiderea mai greu, chiar dacă Poe îşi explică extraordinar de bine fiecare idee.

   Crimele din Rue Morgue:

   Aceasta e una din poveştile pe care am citit-o acum mulţi ani şi am recitit-o recent. Mi-am dat seama că tot ceea ce-mi aminteam din povestire era criminalul, dar nu mai ţineam minte detaliile. Unde a început, cum a început şi mai ales de ce.

   Două doamne, mamă şi fiică, sunt găsite ucise într-un mod bestial. Ei bine, cine e criminalul? Povestea se bazează mai mult pe articolele din ziare şi pe bârfele de la colţuri. Fiecare îşi dă cu părerea. Ba un nebun scăpat de la balamuc, ba unu om prea furios, etc. Dar adevărul? Sunt convinsă că cel puţin jumătate din cititorii ţării acesteia au citit această poveste. Cred că e una dintre cele mai cunoscute. Poate că unii îşi amintesc cine sau ce e criminalul, poate alţii nu. Dar nu are nici o importanţă pentru că detaliile fac toţi banii. Fără detalii, povestea ar fi la fel ca oricare altă scriere poliţistă. Dar Poe s-a remarcat şi în acest domeniu prin scriitură, coerenţă şi antenţia pentru detalii. Poate una dintre cele mai frumoase poveşti cu iz de crime spusă vreodată.

   Misterul Mariei Rogêt (continuare la crimele din Rue Morgue):

   La doi ani după crimele din Rue Morgue, apare Maria. Maria o fată frumoasă ce trăia alături de mama ei şi de care se îndrăgosteşte nebuneşte un parfumier. Dacă povestea începe cu un iz de paranormal, când Maria e găsită moartă, după ce prima oară dispăruse trei luni, iar mai apoi trei zile, lucrurile încep să se adâncească, dar nu în mister, ci în logică.

   Urmează o anchetă minuţioasă, aşa cum numai Poe o poate face. E ciudat cum în aşa puţine pagini autorul spune atât de multe lucruri părând totuşi uşor de citit şi uşor de memorat.

   Ancheta, aşa cum am spus, este minuţioasă, dar timpul trece. Ei bine, va trebui să descoperiţi singuri cum se termină povestea.

   Scrisoarea furată:

   Acelaşi Dupin, ca şi în celelalte două povestiri, este pus în faţa unui caz evident. Pentru că, la drept vorbind, cele mai grele cazuri sunt cele evidente. Desigur, este vorba despre un document furat din apartamentele regale. Dar doar atât să fie?

   Pisica neagră:

   Nu, ne e aşa cum aţi crede. Nu e vorba despre vestita expresie „ceasul rău, pisica neagră”, e vorba chiar de o pisică neagră, două. Două pisici negre. Prima ucisă de proprietar, a doua venită în casa ucigaşului pentru a răzbuna moartea primei. Simplu, logic, coerent. Am mai spus că Poe avea o problemă cu pisicile.

   Masca Morţii Roşii:

   Cred că şi această nuvele poliţistă e destul de cunoscută de către fanii genului, altfel nu are cum. „Moartea roşie” a debutat ca una din cele mai rele epidemii, dar asta nu l-a împiedicat pe prinţul Prosper să dea un bal mascat. Şi tocmai în acea noapte, în camerele lui minunate, minuţios descrise, îşi face apariţia şi „Moartea roşie”.

   Tu eşti ucigaşul:

   Aceasta este povestea care mi-a plăcut cel mai mult. E imposibil să nu fiţi atraşi de simplitatea faptelor, de crima comisă şi de cel ce a comis-o. Cel puţin în lumea lui Poe s-a făcut dreptate, în a noastră, în zilele pe care le trăim, mi se pare destul de greu de crezut.

   O carte minunată ce merită toată atenţia cititorului de gen. Lectură plăcută!

Titlul: Consiliul Justiţiei

Seria: Cei patru justiţiari (2)

Autor: Edgar Wallace

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Eugen Cristea

   M-am îndrăgostit de Wallace – sau să-i spun Richard Horatio Edgar? – după ce am citit prima carte cu cei patru care de fapt sunt trei. Un fel de muşchetari ce îşi aleg al patrulea membru sau, ca în cazul de faţă, membrul îi alege pe ei.

   Cei patru fac justiţie în locul adevăraţilor justiţiari. Cei care poartă insigne şi ar trebui să facă arestări şi să-i trimită pe vinovaţi acolo unde le este locul. Dar aşa cum se ştie, justiţia scapă destul de mulţi răufăcători, tocmai de aceea, cei patru, decid să facă treaba murdară. Întotdeauna sentinţa lor este moartea. Mă rog, mai există şi mici excepţii ca în cazul de faţă.

   Avem de-a face cu anarhişti, criminali din timpuri de demult ce apar în peisaj şi o femeie frumoasă cu ceva origini româneşti.

   Cei patru reuşesc să-şi ducă planul la capăt, dar interesant devine când unul dintre ei este trădat şi dat pe mâna poliţiei. Desigur, pedeapsa lui e moartea. Dar când omul îţi spune că nu se teme pentru că o să evadeze, ce e de crezut?

   Dacă va evada sau nu, veţi afla dumneavoastră. Dacă ceilalţi îl ajută sau fug, rămâne tot în datoria cititorului de crime să descopere.

   Tot ceea ce pot să spun e că nici un pasionat de poliţiste n-ar trebui să sară peste Wallace. Lumea lui e altfel decât a celorlalţi scriitori din domeniu. Merită analizată. Spor la citit!

   P.S: Peste câteva ore urmează Edgar Allan Poe şi „Scurtă discuţie cu o mumie”. Staţi pe aproape.  

Titlul: Crime sofisticate

Autor: George Arion

Editura: Crimescene Publishing (Tritonic şi Flacăra)

   O să ziceţi că mi-am ales special să citesc „Crime sofisticate”, lucru care nu e adevărat. Pur şi simplu i-a venit rândul. Da, bine, erau altele de mai mult timp la rând, dar cartea asta mi-a sărit în ochi. Iar în paralel cu Cervantes merge de minune, mai ales că l-am cam părăsit pe clasicul spaniol după ce am intrat cu nasul în crime. Dar nu l-am lăsat de izbelişte, pentru că el va continua.

   Mai întâi de toate trebuie să mărturisesc că-l susţin pe Alexandru Arion în demersul lui de-al „învia” pe Andrei Mladin. Nu, Mladin nu e mort, doar că are nevoie de un brânci pentru a reveni în viaţa noastră, a cititorilor.

   Iar acum o să trec la cartea de faţă, aşa cum v-am spus. Cartea se împarte în două „Steaua norocului” şi „Jucătorul de table”. Dar între cele două părţi există o legătură pe care o veţi înţelege doar la final.

   Ca de obicei, aşa cum ne-a obişnuit, George Arion nu scrie doar un roman poliţist. Din contră, pe lângă crime, viaţă mizeră combinată cu noroc ori ba, autorul ţine să ne deschidă şi calea spre psihologic. Cred că e singurul autor pe care nu-l citesc pentru crime, ci pentru felul în care îşi construieşte personajele şi le dă viaţă, punându-le într-o balanţă psihologică de mare efect.

   Dacă prima parte îmbină perfect partea criminalistică cu cea psihologică, cea de-a două, care mi-a plăcut mult mai mult, merge clar pe psihic. Dar să le luăm pe rând.

   „Steaua norocului” e o emisiune, în care frumoasa prezentatoare invită oameni bogaţi, VIP-uri ale vremii, pentru a povesti despre norocul care le-a ieşit în cale. Dar când Alma, moderatoarea, primeşte un bilet de ameninţare, lucrurile o iau puţin razna. Mai rău devine când ameninţarea se concluzionează, iar invitaţii Almei încep să cadă ca muştele. Crimele, da, sofisticate, îndrăzneţe, pline de imaginaţie. Şi da, eu cred că există şi crime frumos executate, chiar dacă un anume personaj n-ar fi de acord cu mine. Dar crimele nu par a fi totul, pentru că asasinul pare a fi dat uitării când ziarele încep să vorbească despre potul cel mare de la LOTO ce nu a fost câştigat de prea mult timp. Iar de aici apar alte lucruri înfiorătoare. Sigur că o să vă întrebaţi ce legătură au crimele cu scandalul LOTO. Eu vă spun doar că au, dar ce şi cum trebuie să descoperiţi singuri.

   Acţiunea acestei prime părţi se petrece în Bucureşti, capitala noastră iubită şi mult apreciată. Dar vă asigur că lucrul ăsta nu va conta câtuşi de puţin în faţa unui asasin atât de ingenios.

   „Jucătorul de table” schimbă total faţa lucrurilor. Acţiunea se mută în Braintwon, un oraş din SUA. Aici, un grup de oameni, se întâlnesc într-o crâşmă ce pare a fi deschisă special pentru ei. Domnii aceştia pe lângă dragostea pentru diverse jocuri au şi o iubire aparte faţă de lectură, dar nu numai, pentru că această a doua parte, din fiecare personaj scoate latura sa literară. Aşa că personajele, după ce cunosc un tip misterios, care câştigă la table într-un mod surprinzător, anticipând numerele ce vor ieşi la iveală chiar înainte ca zarurile să se aşeze pe tabla de joc, hotărăsc să scrie poveşti poliţiste. Dar nu orice poveşti poliţiste, pentru că ele au la bază scrierile marelui fizician Sthepen W. Hawking. De ce tocmai scrierile fizicianului? Şi asta va trebui să descoperiţi singuri. Tot ceea ce vă pot spune e că impactul psihologic din această a doua parte îşi atinge apogeul. Acest joc scriitoricesc ajunge la o nelinişte devastatoare, iar tot acest rău ce se coboară asupra personajelor îşi are originea la Bucureşti. Sunteţi curioşi să aflaţi dacă partida de table cu Dumnezeu a fost câştigată? Atunci citiţi cartea.

   „Crime sofisticate” este cea mai nouă carte a autorului. Un thriller care te tine cu sufletul la gură, care te face să-ţi pui întrebări existenţiale, ba chiar te face să te întrebi de partea cui e dreptatea: a asasinului sau a celor care-l condamnă. Încă o dată se simte forţa autorului George Arion. Cu toate astea, eu îl vreau pe Andrei Mladin

   Să aveţi lectură plăcută! Poate nu mai apucaţi să citiţi acest roman până la sfârşitul anului, dar e tocmai bun pentru a vă începe anul lecturistic

Datorită furtunilor de nisip, prima recenzie a dispărut. Sper ca aceasta să rămână.

Titlul: Cameleonul

Autor: George Arion

Editura: Crime Scene Publishing (Tritonic şi Flacăra)

Ediţia a doua revizuită.

   Dacă daţi click pe imagine veţi ajunge la romanul „Crime sofisticate”, cea mai nouă carte a autorului. Cameleonul îl veţi primi gratuit cu Revista Flacăra din ianuarie. Cu această ocazie anunţ că Revista Flacăra are blog.

   Da, România are un erou. El este reprezentat de personajul din romanul de faţă: Cameleonul. Romanul e compus din mai multe povestiri în care personajul cu o mie de feţe sau Cameleonul iese în evidenţă. Lăsându-ne să înţelegem cu ce se ocupă el. Care e rostul lui. Asemenea unui Superman sau un Batman, dar fără puteri speciale, ci doar dotat cu o pregătire aparte, eroul nostru îşi propune să lupte împotriva celor răi. Indiferent că salvează nişte copii din mâinile unor răpitori, că scapă de un ucigaş în serie, că apără un deputat sau că scufundă un submarin, scopul lui este acela de-ai salva pe cei ce nu se pot să se apere de unii singuri, arătând astfel şi incompetenţa poliţiei.

   Dar, dincolo de povestea poliţistă, avem povestea personajului. Dacă ar fi să-l întrebăm pe el de ce face toate astea, nu ar şti să ne răspundă. Eroul nostru suferă de amnezie. Ba mai mult, frânturi de memorie, mascate în coşmaruri, par să revină din când în când.

   Asemeni lui Superman personajul are un job în rândul ziariştilor. Ca ziarist pare a fi un pămpălău, un fricos, dar cu mare priză la o anumită colegă.

   Însă nici asta nu e partea interesată, pentru că asemenea lui Batman el dispune de o casă specială. Dar şi asemenea Sfântului îşi poate concepe orice chip doreşte. Cu toate astea se luptă cu amnezia, cu golul acela din sine ce, din fericire aş spune eu, nu ne este elucidat în totalitate. De ce spun din fericire? Pentru că în felul ăsta fiecare avem posibilitatea de-a înota în mintea personajului şi de-a ne da cu presupusul.

   Aşa cum mă aşteptam finalul face parte din seria „provocări”. Tocmai de aceea vă provoc şi pe voi să citiţi cartea. Este o combinaţie reuşită între poveştile cu eroi americani, Justiţiarii lui Wallace şi, până la urmă, de ce nu, nevoia noastră de-a avea un erou naţional. Un erou cu probleme. Un erou care nu ştie ce i-a venit să facă pe justiţiarul. În plus, pentru cei ce au citit Integrala Mladin, veţi avea parte de un sfârşit ce vă va aminti de personajul în cauză.

   Dar vă las să-i descoperiţi savoarea.

   P.S: Cred că acest personaj ar arăta foarte bine într-o revistă de benzi desenate. Ar merita încercat.  

Titlu: Plăceri nevinovate

Autori: VT Morogan (Viorica şi Teodor)

Editura: Crimescene publishing

„Suedia şi Româia: două lumi legate prin crimă!”

   Ce pot spune despre acest titlu? Multe. Asta cu siguranţă. Lăsăm puţin crimele de o parte şi ne întoarcem gândurile către personaje. Multe personaje, în majoritatea lor artişti: scriitori, poeţi, pictori, etc. Cele mai reprezentative personaje, de departe, sunt Alexandra şi Ruxandra. Total opuse şi totuşi atât de indispensabile.

   Când Ruxandra se întoarce în România, pentru a-şi petrece vacanţa, părăsind cuibul ei din Suedia, nici nu îşi închipuie că în jurul ei se vor petrece atât de multe crime. Ruxandra şi Remus, soţul ei, par picaţi de pe altă planetă. Ea scriitoare, el pictor, încearcă să răzbată într-o lume artistică ipocrită. Citind această carte mi-am dat seama cât de bine cunosc autorii firea artiştilor din România. De la faptul că una îţi spun în faţă, aşteptând să te îndepărtezi pentru a spune alta, până la gândurile criminale, ba chiar fericire ascunsă atunci când unul dintre „concurenţi” este ucis.

   Alexandra este o altă figură dominantă în carte: rece, isterică cu instinct ucigaş. Ea face parte dintr-un serviciu secret ce ar fi trebuit să dispară în acelaşi timp cu revoluţia. Şi totuşi, trecutul se întoarce, iar frustrările sunt la aceeaşi intensitate. Tocmai de aceea nişte oameni trebuie să moară. În jurul acestor multe personaje se învârte misteriosul Tudor, din câte se pare, un fost SRI-ist comunist. De ce mor oameni? Ce legătură are Piciul şi mai ales cine este el? Ei bine, cine este Piciul nu vă va fi destăinuit, dar cu puţină logică veţi înţelege singuri. Recunosc că am bâjbâit puţin în căutarea personajului, dar apoi ceva mi-a dat indicaţia corectă.

   În toată această nebunie, inspectorul Sima încearcă să facă lumină, dar până şi el îşi dă seama că e prea periculos, mai ales atunci când începe să-şi bănuiască şeful de-a fi în cârdăşie cu Tudor.

   Nu, nu este o carte poliţistă obişnuită. Nu seamănă nici cu cele clasice, nici cu cele moderne. Poate că se încadrează puţin în zona Wallace. Este mai mult o carte în care se observă la modul cel mai necruţător (şi realist, aş îndrăzni să spun) societatea „artiştilor”. Folosesc acest cuvânt în ghilimele pentru că anumite personaje doar îşi închipuie că fac parte din lumea artistică.

   Frumuseţea acestui roman constă tocmai în analiza socială. În aprofundarea personajelor, dar, trebuie să recunosc, cu toate că ştim cine e criminalul şi despre organizaţie, devine frustrant când ne dăm seama că ei nu vor fi prinşi niciodată şi un vinovat pe jumătate e nevoit să plătească pentru toate astea. În plus, eu chiar nu mi-am dat seama care a fost motivul crimelor, pentru că nimeni nu a fost foarte clar în privinţa asta. Aşa că am vreo cinci ipoteze, dar vă las pe dumnevoastră să descoperiţi altele sau pe aceleaşi.

   De fapt, este un crime care solicită atenţia cititorului şi implicarea lui. Trebuie să intraţi în scenă şi să vă jucaţi. Vă urez succes şi lectură plăcută!