Titlul: Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan

Autor: Barbey d’Aurevilly

Editura: Humanitas

Cartea de pe noptieră

Traducere:Mircea Lazaroniu

   Cartea de faţă cuprinde două nuvele. Două nuvele aşa cum nu am mai citit de mult timp. Plictisită de toate genurile tradiţionale am zis să mai încerc şi ceva ce doar prin copilărie mai citeam la insistenţa mamei. Dar n-am găsit aceeaşi telenovelă izbindu-se de cititor, ci poveşti interesante. Plăcute. Triste pe alocuri.

   Perdeaua Stacojie:

   Este povestea vicontelui Brassard. Poveste ce se petrece în secolul nouăsprece. Aducând izul acela pierdut, moda, moravurile, înapoi în mintea cititorului invadat de tot felul de alte informaţii.

   O călătorie cu diligenţa din oraşul X în oraşul Y îi despleticeşte limba vicontelui, mai ales atunci când diligenţa face pană chiar în faţa ferestrei cu perdea stacojie. Amintirile îl învăluie pe viconte şi povestea de dragoste începe să curgă lin. La început incertă, ca pe urmă să devină de-a dreptul alertă. Cititorul nu are cum să nu se ascundă alături de personaje în aşternuturile moi şi să trăiască frumoasa poveste de iubire a vicontelui şi a fetei care nu i-a spus niciodată mai mult de două cuvinte.

   Sfârşitul? Cu adevărat trist şi neaşteptat.

   O poveste ce aduce în prim plan secolul nouăsprezece, dar şi metafora, sentimentul şi spiritul de datorie.

   Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan:

   Cine nu a auzit de vestitul Don Juan, care cucereşte inimile damelor ca mai apoi să le frângă? Don Juan nu se dezice nici de această dată. Mulţi au scris despre el, dar puţini au reuşit să-l surprindă aşa frumos. Înconjurat de dame la un moment dat, Don Juan este provocat să povestească despre cea mai frumoasă iubire pe care a trăit-o. Veţi găsi o mamă şi o fetiţă. Dar iubirea nu e aşa cum v-o imaginaţi, cu sărutări fierbinţi şi promisiuni deşarte. Tocmai de aceea trebuie citită această poveste, pentru că veţi cunoaşte o altă latură a personajului. Una impresionantă.

   N-am mai citit de ceva vreme o carte cu atâta metaforă şi atâta sentiment. Poveşti triste ce par a se lega între ele. Un stil cursiv, dar, în acelaşi timp, întortocheat. O lectură rapidă ce are menirea de-a bucura sufletul şi de-a lăsa creierul să respire. Dar şi de-a scoate câteva suspine.

   Lectură plăcută! Tocmai bună pentru un weekend geros.

Titlu: Hyde Park (Lorena Lupu vs. Dinu Lazăr)

Autor: Lorena Lupu

Prefaţă: Sebastian Corn

Editura: Millennium Press

   Oamenii mă bănuiesc de multe. De faptul că n-aş putea citi un autor uşor controversat. De faptul că aş putea urî un om doar pentru că nu sunt de acord cu anumite puncte de vedere. Chiar şi de faptul că aş putea juca în picioare un autor foarte bun. Oamenii mă bănuiesc prost.

   M-aţi putea, desigur, bănui de ipocrizie, dar nu e cazul. Cum nu e cazul să mă bănuiţi de orice altceva. Nu îmi pasă cine e autorul, nu îmi pasă cum e în viaţa reală şi mai ales, nu îmi pasă dacă e altfel decât restul lumii. Dar îmi pasă de cartea pe care a scris-o. Şi vreţi să ştiţi ceva? Da, n-am crezut că o să-mi placă. Nu mă întrebaţi de ce, uneori sunt ipocrită fără să vreau asta, şi totuşi am citit-o. Am citit Hyde Park cu pixul în mână. De ce cu pixul? Nu, nu pentru a vâna greşeli, aşa cum aţi bănui, ci pentru a vâna cuvinte. Şi le-am găsit. O, Doamne câte am găsit. Am găsit atât de multe şi atât de bine puse în fraze, în versuri, sădite în suflet, încât am ales foarte greu câteva. Doar câteva pentru a nu vă răpi plăcerea lecturii.

   – Şi trebuie să-i spun editorului că-mi pare rău, pentru prima oară, că am „furat” cartea. O să-ţi dau banii pe ea. Chiar merită. –

   Dar să revenim la Hyde Park. La ce vă aşteptaţi citind titlul? Eu m-am aşteptat la ceva horror, iar aşteptările nu mi-au fost în zadar. Pentru că Lorena scoate toată urâţenia din oameni şi o pune pe hârtie. Nu ştiu dacă asta dovedeşte neapărat o revoltă interioară. Eu aş spune, mai degrabă, că autoarea e o bună observatoare a firii umane. Asta nu înseamnă că mă revolt alături de ea. Asta înseamnă că sunt de acord. Oamenii sunt aşa cum îi veţi vedea în Hyde Park. Desigur, uneori au momente de frumuseţe, ca apoi să te trezeşti dat la o parte. Şi cine putea spune asta mai bine decât Lorena Lupu?

   Lorena, la un moment dat, dă senzaţia că ştie foarte bine firea masculină. De fapt, de câteva ori am avut senzaţia că e vorba de un autor nu de o autoare. Dar apoi, prin fraze superbe, gândul acesta a fugit:

   „ Îmi place cum taci. Ai o tăcere în care mă reflect ca într-o oglindă”

….

   Am fost tentată să copiez poveşti întregi, dar n-am s-o fac. Ar fi ca şi cum v-aş da doar blatul prăjiturii, povestindu-vă cât de bună e glazura. Dar din „Comunicat pentru mine” trebuie să citez puţin, altfel nu m-aş putea ierta:

   „ De acum, nu mai ascult decât poveşti la persoana a treia!

   Poveşti de la distanţă…

Poveşti care să nu te privească şi să nu te solicite,

Poveşti care să nu te lege de povestitor

Şi să nu-i dea ocazia povestitorului să se lege de tine.

De acum, îmi construiesc un suflet de piatră,

Îl mobilez cu beton şi granit

Şi îl îmbrac în plăci de marmură!”

   Şi încă ceva ce mi-a rămas pe creier, s-a agăţat de suflet şi nu mai vrea să se dezlipească:

„Se pare că substanţa cea mai indigestă din lume

E nepăsarea.”

   Despre ce vorbim? Despre nepăsare, despre ipocrizie, despre omenire.

„Pentru că oamenii cer preţ prea mare pentru compania lor.

Unii îşi arogă dreptul de a te umili după bunul plac,

Alţii încearcă să te transforme în sclavul lor,

Alţii încep să te păzească cu mitraliera,

Alţii n-au niciodată timp cînd ai tu nevoie de timp,

Alţii pun taxă la intrare

(Mă refer la intrarea în sufletul lor).”

   Da, este un joc între proză şi poezie. Este o carte lirică. Poate un poem fantasy. Dar eu aş spune că e un poem mai real decât am vrea noi să recunoaştem.

   Pozele sunt minunate, şi nu, nu o veţi găsi pe Lorena goală. Aşa că nu vă înghesuiţi. Dar îi veţi găsi sufletul pus pe tavă, pentru că, indiferent cât ar nega, eu cred că despre asta e vorba. Şi nu numai că vă inviti să o citiţi, vă invit să o înţelegeţi, să fiţi atenţi. Ştiţi de ce? Pentru că vă veţi regăsi acolo, pe voi şi pe apropiaţii voştri. Până la urmă veţi găsi întreaga lume în Hyde Park. O veţi găsi pe fata pisică, poveştile unei Cenuşărese şi lumea aşa cum, poate, nu vreţi să o recunoaşteţi. E totul aici şi merită citit.

   Lectură plăcută!

Titlul: Nuntă în Decembrie

Autor: Anita Shreve

Editura: Alffa

Traducere: Roxana Bîrsanu

   Oho, ce carte. De când n-am mai citit ceva în genul romace nici eu nu îmi mai amintesc. Dar până a intra în detaliu trebuie să vă spun partea foarte rea. De când sunt n-am citit o carte mai prost redactată. Dacă ar lipsi o literă, o greşeală de tastare, nu ştiu, nimicuri, ar fi ce ar fi, dar sunt dezacorduri la greu, asta pe lângă literele lipsă sau „o” în loc de „un” sau „de” în loc de „se” şi altele cu duiumul. Vă spun pentru că se vor face remarcate imediat. Au şi un dar perfid de a sări în ochi ceea ce nu prea se întâmplă cu alte cărţi.

   Dar trecând peste asta, bucuria lecturii este de-a dreptul uimitoare. Cartea pare simpluţă la început. Se anunţă o nuntă într-un han din Massachussets, unde şapte foşti colegi de liceu au fost invitaţi. Te-ai aştepta să fii introdus direct în atmosfera pregătirilor de nuntă. Ştiţi voi, povestea perfectă dintre doi îndrăgosţiţi care îşi unesc destinele. Dar de unde. Povestea perfectă vine după douăzeci şi şapte de ani de la terminarea liceului. Mai întâi, autoarea introduce în scenă personajele: Harrison un tip normal, ce nu pare a ascunde ceva, dar care trăieşte două drame. Una e legată de moartea fostului lui coleg de cameră, iar cealaltă de proprietara hanului, Nora. Nora are şi ea drama ei, cu toate că pare să fi trecut peste. Apoi intră în scenă Agnes, femeia care nu a avut niciodată un iubit şi care nu a părăsit liceul Kidd, devenind profesoară de istorie. Dar ăsta să fie adevărul? Şi cei ce îşi unesc destinele: Bill şi Bridget.

   Acţiunea pare a se contura în jurul acestor cinci personaje, dar nici excentricul Jerry şi homosexualul Rob nu sunt daţi la o parte, chiar dacă contribuţia lor este mai mică.

   Bridget, viitoarea mireasă, acum are un băiat de 15 ani. La doi ani după ce se reîntâlneşte cu iubitul său din liceu hotărăsc să se căsătorească, chiar dacă asupra lor pluteşte o umbră mortală: cancerul miresei. Dar boala femeii nu pare a fi atât de importantă ca viaţa celorlalţi. Până la urmă, această reuniune are menirea de-ai face pe participanţi să-şi golească sufletul. Fiecare secret în parte va fi dezvăluit, ceea ce nu îi va elibera neapărat din ghearele durerii.

   Pe lângă această acţiune principală mai este şi povestea pe care o scrie Agnes despre accidentul de la Halifx, accident în care peste două sute de oameni au orbit, alţii au murit, iar cei mai mulţi au fost grav răniţi. Personajul principal se numeşte Innes, dar este inspirat de Harrison, aşa putând ca voi să înţelegeţi mai bine zbaterea bărbatului, dar şi a lui Agnesc, ţinând cont că alege un sfârşit asemănător cu al ei.

   Nu am citit niciodată o carte a acestei autoare cu toate că am văzut zeci de cărţi ce îi poartă semnătura tronând în librării. Şi nici nu îmi pare rău că am făcut-o. Am de gând să mai încerc şi altele. Autoarea are un mare dar de-a pune accent pe personaje şi de-a te face să te îndrăgosteşti de fiecare în parte. Dar mai are o calitate, aceea de-a pune punctul pe i, de-al face pe cititor să-şi pună întrebări cu duiumul şi de-al face să conştientizeze că nu are importanţă cât de nedreaptă e viaţa, unii dintre noi trebuie să fie dispuşi pentru a se sacrifica. Întrebarea care mi-a rămas în minte, desigur, a fost dacă eu aş avea tăria de-a mă sacrifica.

   O lectură frumoasă, bine argumentată şi conturată. Vă invit cu plăcere să o savuraţi.