Titlul: Povestea târfelor mele triste

Autor: Gabriel Garcia Marquez

Editura: RAO

Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi

   Nu ştiu cum o fi pentru bărbaţi, dar pentru o femeie, categoric, e fascinant să citeşti despre un nonagenar care îşi doreşte o virgină.

   La nouăzeci de ani, eroul nostru, de meserie ziarist, trăit numai prin case de toleranţă sau, mai bine spus, bordeluri ieftine, singur întreaga sa viaţă, decide că de ziua lui, pentru ultima oară, îşi doreşte o virgină. Personajul nu este genul acela de bătrân care să plângă după tinereţea pierdută, pentru că el nu se simte în vârstă şi consideră că fiecare are etatea pe care o simte. Tot din acest motiv nu îşi dă seama că vârsta înaintată ar fi o piedică între el şi deflorarea unei tinere. Aşa că ajunge să îi ceară unei matroane să-i împlinească visul.

   Matroana, veche cunoştinţă a bărbatului, decide că nu e nici un rău în ai împlini unui bătrân nebun un hatâr.

   Însă, când fătuca de şaisprezece ani este adusă în bordel, bătrânul începe şi vede altceva în ea. Se îndrăgosteşte de felul ei de-a dormi goală, de mâinile ei, picioarele ei, pielea ei şi nu mai vrea să-i fure virginitatea. Viaţa lui se schimbă, iar în suflet apare iubirea, sentiment pe care l-a simţit de prea puţine ori, viaţa lui însemnând mai mult sex şi senzualitate, iubirea făcăcându-şi loc când şi când.

   Printre amintirile unei vieţi de mult timp trăite, personajul nostru se confruntă cu o altă viaţă, un nou mod de-a aborda tinereţea şi de-a trece dintr-o extremă în alta.

   Lucrurile se schimbă atunci când în bordel se petrece o crimă şi bătrânul se trezeşte în mijlocul evenimentelor.

   Este totuşi o carte prea scurtă pentru a putea fi numită roman, dar şi prea complexă pentru a fi doar o povestire. De fapt, autorul vorbeşte despre viaţă şi despre cum trecem majoritatea prin ea. Este un înţeles aparte. Nu poţi trece prin viaţă fără a oferi nimic, pentru că o faci degeaba. Dar, mai vorbim şi despre un omagiu adus femeii şi iubirii în general.

   Cu toate că nu îmi place în mod deosebit autorul, aş recomanda această carte oricui se simte gol, singur şi trist.

Seria: Cronicile lumii pământene

Titlul: Talismanul puterii – volumul 3

Autor: Licia Troisi

Editura: Rao

Traducere: Marina Loghin

   Când am început această serie am văzut ceva în ea. La fel ca celelalte, dar totuşi altfel. Primele două volume mi s-au părut interesante. Pe alocuri chiar mi-au plăcut. Mi-a plăcut personajul jumătate-elf şi vrăjitorul. Dar în această a treia parte, ei bine, nu prea m-am mai regăsit în lumea creată de Licia Troisi.

   Să fi fost de vină faptul că am citit acest volum al treila după mult timp, să fi fost din pricina personajelor pe care le-aş fi vrut altfel. Nu ştiu. Oricum, ceva nu mi-a plăcut. Nu am mai fost la fel de încântată. De parcă scriitoarea s-ar fi grăbit să termine seria şi totuşi nu s-a grăbit deloc.

   M-aş fi aşteptat ca personajul principal să înţeleagă mai repede sensul bătăliei pe care o duce. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, ca Nihal să se îndrăgostească mai repede de Sennar, aşa parcă a fost mult prea forţat. Dragostea lor ar fi trebuit să se producă altfel. Cel puţin aşa văd eu problema.

   Dar trecând peste toate astea, ei bine, da, e o serie plăcută, un YA, aşa cum sunt numite cărţile fantasy adresate juniorilor. Cred că tinerii ar trebui s-o citească, poate şi pentru a se afunda într-o altă lume şi pentru a se alătura personajelor într-o aventură destul de alertă şi relaxantă. (Poate că aventura, totuşi, n-ar trebui să fie relaxantă).

   Dacă în primele două volume am văzut potenţialul, în acest al treilea recunosc că m-am cam pierdut. Poate şi pentru că aşteptam să văd deznodământul, şi ar mai fi şi faptul că personajul meu preferat a murit într-un fel cu totul prostesc.

   Dar, dacă vreţi să le citiţi pe primele două, trebuie să-l citiţi şi pe al treilea, altfel nu ar avea sens. Aşa că ar trebui să încercaţi. Poate veţi găsi lucruri interesante, pe care eu nu am reuşit să le văd. Şi, până la urmă, gusturile nu se discută.

   Aşa că dacă sunteţi pasionaţi de poveştile fantasice nu rataţi cartea asta.

   Lectură fantastică!

Titlul: Gazda

Autor: Stephenie Meyer

Editura: Rao

Traducere: Manuela Bulat

                  Shauki Al-Gareeb

   Atunci când lumea este ocupată de fiinţe superioare, extratereştri, cum mai poţi scăpa? Mai ales când aceştia îţi fură trupul fără nici o jenă. Desigur, poţi fugi. Ceea ce se întâmplă. Un grup de oameni scapă, dar trăiesc rău şi trebuie să fure pentru a supravieţui, iar unii dintre ei nu se mai întorc sau dacă se întorc, deja nu mai sunt ei, pentru că altcineva trăieşte în trupul lor. Altă forţă.

   Asta li s-a întâmplat celor nouăzeci şi opt la sută dintre oamenii planetei. Cei doi la sută putem spune că opun rezistenţă sau, mai bine spus, se ascund destul de bine şi au grijă unul de celălalt.

   Ceilalţi? Suflete, aşa îşi spun ei. Nu, nu sunt viermi, eu i-am văzut ca pe nişte fluturi. Nu mi-am dat seama exact cum sunt trupurile lor, dar atunci când sunt inserate în cele umane, ei conduc. Conştiinţa omului, de cele mai multe ori, dispare pentru totdeauna, lăsându-şi trupul pe mâinile invadatorilor, dar nu toţi se dau bătuţi.

   Nici Melanie nu s-a dat bătută atunci când Rătăcitoarea a ajuns să îi ia trupul. Rătăcitoarea este sufletul cu cea mai mare experienţă în „posedare”. Fiind deja pe cea de-a noua planetă. În timp ce majoritatea fuseseră pe maxim trei planete. Aşa că cei ce îşi spuneau Căutătorii au decis să o insereze pe ea în corpul Melaniei, fiind siguri că aceasta va opune rezistenţă şi că nu va lăsa orice Suflet să-i acceseze secretele.

   Sufletele sunt paşnice. Spun că au invadat pământul tocmai pentru a-i ţine pe oameni în frâu, pentru a îndepărta violenţa. Dar, în cele din urmă, Rătăcitoarea e prima care-şi dă seama că lucrurile nu sunt chiar aşa cum le văd ei. Şi ce se întâmplă atunci? Melanie şi Rătăcitoarea iubesc acelaşi bărbat, au acelaşi frate, deţin sentimente asemănătoare. Asta până când Rătăcitoarea începe să-l îndrăgească pe Ian. Dar, ideea e că Melanie şi Rătăcitoarea se iubesc ca două surori şi nu vor să renunţe una la cealaltă.

   V-am spus şi aşa mai mult decât ar fi trebuit.

   Ştiu, Meyer a fost considerată a fi una dintre cele mai slabe scriitoare, dar cred că de data asta, dacă sunteţi sinceri faţă de voi, puteţi recunoaşte că e o carte excepţională.

   E o poveste despre un altfel de viaţă. Despre două vieţi ce ocupă acelaşi trup, despre dragoste, trădare, sacrificiu şi mai ales despre acceptare. Despre a accepta să-ţi înţelegi inamicul. E o poveste impresionantă. Ar trebui să fii puţin neom pentru a nu rămâne marcat de povestea extraterestrului şi a omului. Despre cele două suflete ce se completează.  

Autor: Terry Pratchett

Seria: Lumea Disc

Titlul: Domnul cu coasa

Editura: Rao

Traducerea: Bogdan Mihăilescu

„ Dacă eşti un admirator vechi, te vei bucura de această carte la fel de mult ca şi de celelalte; dacă acum faci cunoştinţă cu Pratchett, ce naiba ţi-a luat atât? TIME OUT”

   „Domnul cu coasa” este a unsprezecea carte din serie. Cartea a douăsprezecea a ieşit şi ea şi aşteaptă să fie devorată de fanii seriei.

   E destul de greu să nu devii fan al acestei serii, mai ales dacă ai simţul umorului şi al ironiei dezvoltat.

   Ce se întâmplă în această carte? Păi cam ce se întâmplă şi în lumea reală atunci când un serviciu public este întrerupt. Adică se crează haos. Dacă Moartea a fost pus pe liber (pentru că e un el), dându-i-se o clepsidră cu timp – adică timpul Morţii începe să se scurgă, ceea ce nu ar trebui să se întâmple; dar aşa au zis mai marii -. Ei bine, ţinând cont că timpul Morţii se scurge, domnul cu coasa decide să trăiască ca om, pentru a înţelege şi el ce a pierdut de-a lungul timpului.

   Când unul dintre cei mai bătrâni vrăjitori moare, dar se întoarce şi tot felul de coşuri de cumpărături încep să terorizeze oraşul, atunci e clar că situaţia a scăpat de sub control. Mai rău e pentru nevii sau cum s-or numi ei. Dar nasol e şi pentru cei ale căror haine au expirat şi decid să o ia la fugă spre niciunde. Şi aşa vrăjitorii se confruntă cu o problemă, dar marea problemă e că nebunia nu e magică. Şi de aici un întreg dezastru povestit cu acelaşi umor dintotdeauna.

   Pratchett are acest dar de-a te face să râzi. De-a face haz de necaz şi de-a îmbina foarte bine în hainele ficţiunii problemele lumii reale.

   Şi chiar aşa, dacă nu aţi făcut cunoştinţă cu el până acum, ce naiba v-a luat atât? Eu zic că trebuie remediat. Acum!

Titlu: Oase încrucişate

Autor: Kathy Reichs (eroina serialului Cititorii de oase)

Editura: Rao

Traducere: Manuela Bulat

Ca să fiu pe dos o să încep cu sfârşitul. Nu mi-a venit niciodată ideea de-a citi sfârşitul unei cărţi, dar de data asta aş fi putut să o fac liniştită ţinând cont că autoarea vorbeşte despre călătoriile ei în Israel şi cum a aflat de „oasele magice”.

Totul începe de la mormintele jefuite şi scheletele furate. În 1963 arheologul israelian Yagael Yadin şi o echipă internaţională de voluntari au făcut săpături în situl israelian de la Masada. S-au găsit 25 de schelete şi un fetus. Yadin nu pomeneşte de existenţa acestor oase.

Şi aici se termină realul.

Eroina Temperance Brennan, cunoscută în romanele autoarei, îşi începe aventura în momentul în care un evreu ortodox este găsit mort în dulapul firmei pe care o conduce. Pisicile firmei i-au mâncat jumătate de chip făcând aproape imposibilă descoperirea traiectoriei glonţului. Dar Brennan reuşeşte să-i dea de cap şi pune verdictul „crimă”. Dar asta nu e tot. Un alt evreu misterios îi arătă antropologului fotografia unui schelet. Jack, prietenul ei arheolog, recunoaşte fotografia şi pleacă într-o cursă nebună. Între timp, Brennan şi iubitul ei, detectivul Rayn, pornesc în căutarea ucigaşului. Dar, în cele din urmă, Brennan descoperă la o mânăstire musulmană oasele de la Masada, oase ce se presupunea că i-ar aparţine însuşi lui Iisus. Este o poveste halucinantă. Unii spun că Iisus nu ar fi murit pe cruce, ci ar fi trăit şi ar fi condus atacul de la Masada. Tot în timpul ăsta se mai descoperă un alt mormânt presupus a fi al familiei Sfinte. După testele cu C14 se dovedeşte că adevărul cam ăsta ar fi, cu toate că nimeni nu poate fi sigur dacă cel numai oase este sau nu Iisus. Se vorbeşte mult despre copiii Mariei şi despre aşa spusa feciorie. Câteva mituri bisericeşti se destramă. Oameni în negru încearcă să omoare pe toată lumea. Scheletul e ars şi aşa aflarea adevărului rămâne în suspans.

Bine, bine, da, s-a mai scris despre asta. S-a scris atât de mult încât ai impresia că lumea încearcă cu orice preţ să creeze un scandal religios pentru a vinde.

Adevărul e că acest roman nu are legătură cu religia, ci cu antropologia. Dacă sunteţi puţin curioşi în privinţa acestui subiect, atunci vă promit că aveţi multe de aflat. Antropologie şi istorie arheologică. Un thriller interesant, care aduce în prim plan lucruri vechi spuse într-un alt fel. Modul de abordare e foarte bun. Romanul e cursiv. Scris în fraze scurte, unele sub altele pentru a da şi mai mult senzaţia de fugă.

Titlu: Zece negri mititei

Autor: Agatha Christie

Editura: Rao

Traducere: Alina Toderică

   Există o poezie pentru copii cu zece negri mititei cărora li se întâmplă tot felul de lucruri, până la urmă dispărând rând pe rând, iar ultimul se sinucide. Sinceră să fiu nu înţeleg de ce o poezie aşa sadică este prezentă în viaţa copiilor, dar cine sunt eu să am obiecţii?

   O să vă spun că nu o să întâlniţi nici unul dintre personajele celebre pe care le ştiţi deja din cărţile autoarei. De data asta este vorba despre altceva şi nici Poirot, nici Miss Marple nu sunt prezenţi în această aventură.

   Despre ce e vorba:

   Zece oameni diferiţi în totalitate sunt invitaţi pe insula Negrului. O insulă în jurul căreia s-a creat un adevărat mister. Când U. N. Owen, adică Unknown se hotărăşte să aibă invitaţi pe insula pe care a achiziţionat-o face în aşa fel încât să le trezească acestora curiozitatea. Doi dintre ei, soţ şi soţie, sunt servitorii pe care îi angajează cu două zile înainte, alţi opt oameni sunt pe drum, fiecare chemat sub un alt pretext. Dar nici unul nu pare a da înapoi. Cu toţii doresc să afle misterul insulei şi să-l cunoască pe misteriosul proprietar. Doar în toate ziarele numai despre asta scria.

   Ajunşi pe insulă îşi dau seama că lucrurile sunt puţin bizare, mai ales când află că stăpânii nu sunt acasă. Imediat ce se adună cu toţii, un glas îi acuză pe fiecare în parte de câte o crimă, dându-le posibilitatea să-şi deschidă sufletul unii faţă de ceilalţi şi să spună adevărul. Tot în acea seară apare şi prima victimă, a doua fiind femeia în casă care e găsită moartă a doua zi de dimineaţă.

   Criminalul îi ucide mai uşor sau mai sângeros în funcţie de crimele pe care aceştia le-au comis. Sigur că unii dintre ei scotocesc întreaga insulă până ajung la concluzia că Unknown e unul dintre ei.

   Dar când mor toţi, aşa ca în poezie, cine mai e vinovat?

   Desigur că autoarea ne va lămuri şi acest aspect.

  Cu siguranţă aceasta e marea capodoperă a Agathei Christie. Nu cred că poate cineva susţine contrariul. E o poveste care te face să fierbi în suc propriu şi nu te lasă să îi dai drumul până n-ai ajuns la ultimul rând.

   Fenomenală! Merită savurată!

Titlu: Geneza

Autor: Bernard Beckett

Editura: Rao

Traducere: Ioan Iulian Crişan

   Intru direct în ce nu mi-a plăcut: e prea scurtă. Mult prea scurtă. În trei ore o dai gata şi rămâi cu stoarcerea neuronilor. Pentru că e clar că începi să-ţi pui întrebări. Multe întrebări. Prea multe. Mi s-a încins creierul. Nu se simte?

   Bine, cică acţiunea romanului se petrece pe o insulă îndepărtată, într-o lume postapocaliptică. Da, acolo s-o petrece. Dar eu mi-am petrecut trei ore într-o cameră de examinare, fără să văd nici o insulă, dacă nu o pun la socoteală pe cea din mintea personajului principal feminin, Anax. Numele ei e mai lung, iar mie mi-a fost lene să-l ţin minte. Prescurtarea mă avantajează. Şi sunt ferm convinsă că pe cititor nu îl deranjează lucrul ăsta.

   Despre ce e vorba? Anax este convinsă că ştie istorie, aşa că se pregăteşte să intre în elita instituţiilor guvernamentale, adică în Academie. Lumea ei este una utopică, iar Academia are rolul de-a păstra lumea aşa cum tocmai v-am spus. Pentru a intra în această instituţie, convinsă fiind că va ajuta societatea, trebuie să treacă de un examen ce durează cinci ore. În acest interval are trei pauze (uite că n-am priceput de ce nu patru). Testarea lui Anax ne duce în trecut, adică în viitorul nostru, unde începem să înţelegem cam ce s-a întâmplat cu lumea. Cum un virus rău a pus stăpânire pe populaţie şi numai câţiva au scăpat creând la rândul lor o societate menită să înflorească. O societate în care copiii erau triaţi în funcţie de abilităţile lor. Maturii erau nevoiţi să facă cerere pentru căsătorie, dar şi pentru sex. În această societate copiii sunt despărţiţi de părinţi, iar instituţiile superioare îi tratează cam cum îşi tratau spartanii progeniturile. Iar cei mai slabi sau mai nefolositori, desigur, erau ucişi.

   Dar unul dintre cei ce ar fi trebuit să intre la reexaminare, propunându-se chiar eliminarea lui, scapă datorită unui joc al soţii. Iar acest Adam are un rol important în istoria lui Anax.

   Nu ştiu dacă e nou ceea ce aduce această carte, dar cu siguranţă e interesant. Faptul că Adam e condamnat să-şi petreacă restul zilelor alături de un robot, face parte dintr-un progres destul de macabru. Dar şi unul ce atinge culmile filozofiei. Şi de aici încep şi întrebările pe care cititorul şi le pune pe bună dreptate: cât de mult poate evolua un robot?; cât de uman poate ajunge?; cât de mult îşi poate dori puterea? Şi cât de mult se poate simţi ameninţat de un om?

   Desigur, întrebarea pe care mi-am pus-o eu după finalul şocant a fost dacă membrii Academiei erau fiinţe cu inteligenţă artificială, ori ba. Presupun că asta nu o să mi-o explice nimeni. Sau, desigur, vor exista teorii şi teorii.

   Cel mai mult mi-a plăcut dialogul între Adam şi Ant (robotul). Pentru că au ridicat probleme de genul: ce reprezintă Gândul, conştiinţa, ce ne face să fim oameni etc. Este un SF filozofic de la prima până la ultima pagină. Finalul neaşteptat, de-a dreptul şocant, discuţiile care te ţin în tensiune, întrebările care ţi se tot plimbă prin minte lovindu-se de câte un punct şi luând-o de la capăt; toate astea sunt intense şi interesante fără a lăsa loc vreunui moment de plictiseală.

   Trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult şi că am avut sentimente faţă de anumite personaje chiar dacă nu le-am înţeles în totalitate. Dar cred că asta e şi ideea: complexitatea fiinţei umane. Şi totuşi, cu ce drept ne credem noi umani?