Titlul: Sfidarea

Seria: Jocurile foamei

Autor: Suzanne Collins

Editura: Nemira

Traducere: Ana Veronica Mircea

   Mi-am promis mie că nu o să citesc acest al doilea volum până nu se anunţă apariţia celui de-al treilea. Din păcate, pentru mine, nu m-am putut abţine. Acum ştiu că o să-mi rod unghiile până la apariţia celui de-al treilea volum. Ba chiar sunt tentată să o bat pe Veronica la cap până îmi spune ce se întâmplă. Şi pot fi destul de cicălitoare. Cu toate că am acea curiozitate care se zvârcoleşte în minte, nu am s-o întreb nimic, doar dacă ştie cam pe când să aşteptăm continuarea.

   Ei bine, dacă e totuşi să ascultaţi de un sfat, ascultaţi-l pe cel dat de Stephenie Meyer (ştiţi voi, tipa aia de scrie oribil, mă rog, aşa spun unii): „Nu vei avea somn odată ce ai deschis cartea. Sfatul meu este să o începi dimineaţa şi să anulezi orice progam ai avea în acea zi!”. Credeţi-mă, e cel mai bun sfat. Eu nu l-am luat în seamă, aşa că m-am culcat la şapte dimineaţa după ce am terminat şi ultima filă.

   Nu am crezut că poate fi ceva mai bun decât prima parte a cărţii. Pentru că prima parte te surprinde la fiecare pas. Câtă imaginaţie mai poate avea autoarea? Oho, poate. Prima carte are darul de-a te duce cu gândul la un alt fel de viaţă, dar acest al doilea volum, ei bine, da, m-a impresionat. Cred că e prima carte după mulţi ani de zile care îmi trezeşte sentimente profunde: ură, milă, etc. Aproape că am lăcrimat la anumite faze şi am urât cu intensitate citind altele. Nici măcar nu mi-am dat seama că citesc, tot timpul am avut impresia că sunt acolo.

   Ştiu că vreţi să ştiţi despre ce e vorba, dar vă voi face doar un mic rezumat lăsând părţile cu adevărat importante să vă surprindă.

   Ştiu că toată lumea va spus că, dacă Kantiss (eroina principală) şi Peeta nu conving Capitoliu că sunt cu adevărat îndrăgostiţi vor da de belele. Adevărul e că indiferent ce ar face sunt în belele. Districtele, pe muţeşte, îşi încep revoltele împotriva preşedintelui (ceea ce mi-a amintit foarte mult de revoluţia noastră, şi m-a impresionat. E greu să nu fiţi prinşi în mrejele acestei lupte pentru supravieţuire. E şi mai greu să nu trăiţi sentimente puternice, mai ales că aveţi cu ce le asocia).Kantiss, datorită broşei ce reprezintă gaiţa zeflemitoare, devine un simbol al revoluţiei, iar preşedintele ştie că nu are de ales şi că trebuie să scape de ea şi de Peeta. Aşa că, la şaptezeci şi cinci de ani de la primul joc, fiind jubileu, jocurile foamei se dau între foştii câştigători, iar cei doi eroi ai noştri se întorc în arenă.

   Între o nuntă destinată eşecului şi a unui joc manipulator de cea mai joasă speţă, Kantiss trebuia să ia o hotărâre: să pună capăt revoltelor sau să le încurajeze, chiar dacă o mulţime de oameni vor muri? Până la urmă asta este adevărata luptă care se dă în sufletul eroinei noastre.

   Veţi avea parte de multe surprize. Unele plăcute, altele din contră, dar fiecare are rolul de-a săpa în adâncul sufletului vostru şi de-a vă face să vedeţi dincolo de ipocrizia care vă(ne) înconjoară.

   Nu ştiu cum, dar autoarea a reuşit să mă facă să mă gândesc mai departe. La noi ca specie, la noi ca oameni, la noi cei care preferăm să ne ucidem între noi decât să ne dăm o mână de ajutor. La noi cei care urâm cu înverşunare în loc să iubim. Şi o replică mi-a rămas întipărită în minte: „Nu uita cine e duşmanul”. Dacă o să căutaţi adânc în sufletul vostru o să înţelegeţi că nu celălalt „jucător” pe scena vieţii e cel pe care-l urâţi, mai gândiţi-vă!

Titlu: Jocurile Foamei

Autor: Suzanne Collins

Editura: Nemira

Traducător: Ana Veronica Mircea

    Trebuie să recunosc, editura Nemira a dat lovitura cu acest roman. Mai mult de atât, şi-a făcut din mine un cititor fidel în ceea ce priveşte această serie. Pentru că am înţeles că e o serie. Ştiu că a doua carte o să apară în decembrie. Dar nu ştiu dacă e trilogie sau se întinde mai mult de atât, pentru că până n-am citit-o nu m-a interesat prea tare.

    Şi vreţi să vă mai spun un secret? Stephanie Meyer a avut dreptate. E o carte obsedantă. Şi faptul că am început-o la două noaptea şi până la nouă dimineaţa nu am lăsat-o din mână, poate confirma acest lucru.

    Acum să trecem la carte, căci despre asta e vorba. O să încep cu traducerea impecabilă. Mă rog, nu că aş fi citit-o în engleză şi aş putea să-mi dau seama cu adevărat. Dar faptul că fiecare pagină te ţine lipit înseamnă, cred eu, că traducătorul şi-a îndeplinit cu brio misiunea. Putea la fel de bine să fie o carte minunată, iar traducerea să nu surprindă esenţialul.

    Mai trebuie menţionat că această carte a fost tradusă în 32 de ţări. Puţin la cât e de apetisantă.

    Vorbim despre un viitor postapocalipitc. Acolo unde odinioară se întindea America de Nord acum avem naţiunea Panem. Naţiune ce odinioară a fost împărţită în 13 districte, iar puterea supremă – nu ştiu dacă i-aş putea spune capitală – este Capitoliu. Deoarce odinioară cei din districtul 13 au îndrăznit să se răzvrătească împotriva Capitolului, fără reuşită, acum, pentru a le readuce aminte oamenilor că ei sunt cei puternici, în fiecare an este organizat un concurs mai mult decât sadic: Jocurile foamei. Ajungem imediat şi la ce înseamnă asta.

    Trebuie să înţelegeţi mai întâi că fiecare district are o menire a lui. Unii se ocupă de minerit, alţii de agricultură, alţii sunt „creatori” de haine etc. Districtul 12 este cel mai sărac din toate. În fiecare district oamenii sunt nevoiţi să trăiască din raţiile pe care le dă Capitoliul sau, desigur, să se descurce. Aşa că de multe ori legea e încălcată pentru o banală bucată de pâine. Iar în districul 12 oamenii mor pe capete din pricina foamei. Dar nimeni nu ar recunoaşte că foamea e de vină, ci orice altceva. Pentru a primi raţii în plus, cei mai săraci dintre copiii cu vârste între 12-18 ani sunt nevoiţi să-şi înscrie numele de mai multe ori în concurs, astfel având mai multe şanse negative pentru a ajunge la „Jocurile foamei”, un joc televizat. Să zicem un gen de Surviver în zilele noastre, cu singurul amendament că doar un singur concurent iese de acolo în viaţă şi bogat. Până la urmă, întreaga carte este o meditaţie profundă asupra sărăciei şi a foamei. Şi e de-a dreptul sfâşietoare. Dar nici sufletul nu e lăsat mai prejos, pentru că şi el are nevoie de bucurie.

    Katniss, personajul principal feminin, are o replică usturătoare: „Districtul 12, locul unde poţi muri de foame în siguranţă” – citat din memorie.

    Mi-a plăcut foarte mult personajul şi cum autoarea s-a identificat cu el, fiind scris la persoana întâi. Un personaj într-adevăr complex. Un personaj ce se luptă între foame, dragoste, dorinţă şi dreptate. Doar că, într-o astfel de lume, nu există dreptate şi nimeni nu poate ajunge la ea.

    V-aş povesti fiecare filă. Aş face analize lungi şi multe altele. Dar v-aş plictisi şi v-aş răpi din plăcerea lecturii.

    Însă trebuie să vă mai spun că de multe ori îmi venea să trec peste acele momente tensionante. Şi câtă tensiune poate simţi cititorul. Aproape că doare, aproape că îţi vine să fugi la pagina următoare unde totul se sfârşeşte. Unde poţi răsufla uşurat. Dar, totuşi, nu o poţi face. Aşa că rămâi acolo şi tresari, te înspăimânţi şi suferi.

    Minunată carte. Sunt în extaz absolut. Abia aştept continuarea