Districtul 12
Titlu: Jocurile Foamei
Autor: Suzanne Collins
Editura: Nemira
Traducător: Ana Veronica Mircea
Trebuie să recunosc, editura Nemira a dat lovitura cu acest roman. Mai mult de atât, şi-a făcut din mine un cititor fidel în ceea ce priveşte această serie. Pentru că am înţeles că e o serie. Ştiu că a doua carte o să apară în decembrie. Dar nu ştiu dacă e trilogie sau se întinde mai mult de atât, pentru că până n-am citit-o nu m-a interesat prea tare.
Şi vreţi să vă mai spun un secret? Stephanie Meyer a avut dreptate. E o carte obsedantă. Şi faptul că am început-o la două noaptea şi până la nouă dimineaţa nu am lăsat-o din mână, poate confirma acest lucru.
Acum să trecem la carte, căci despre asta e vorba. O să încep cu traducerea impecabilă. Mă rog, nu că aş fi citit-o în engleză şi aş putea să-mi dau seama cu adevărat. Dar faptul că fiecare pagină te ţine lipit înseamnă, cred eu, că traducătorul şi-a îndeplinit cu brio misiunea. Putea la fel de bine să fie o carte minunată, iar traducerea să nu surprindă esenţialul.
Mai trebuie menţionat că această carte a fost tradusă în 32 de ţări. Puţin la cât e de apetisantă.
Vorbim despre un viitor postapocalipitc. Acolo unde odinioară se întindea America de Nord acum avem naţiunea Panem. Naţiune ce odinioară a fost împărţită în 13 districte, iar puterea supremă – nu ştiu dacă i-aş putea spune capitală – este Capitoliu. Deoarce odinioară cei din districtul 13 au îndrăznit să se răzvrătească împotriva Capitolului, fără reuşită, acum, pentru a le readuce aminte oamenilor că ei sunt cei puternici, în fiecare an este organizat un concurs mai mult decât sadic: Jocurile foamei. Ajungem imediat şi la ce înseamnă asta.
Trebuie să înţelegeţi mai întâi că fiecare district are o menire a lui. Unii se ocupă de minerit, alţii de agricultură, alţii sunt „creatori” de haine etc. Districtul 12 este cel mai sărac din toate. În fiecare district oamenii sunt nevoiţi să trăiască din raţiile pe care le dă Capitoliul sau, desigur, să se descurce. Aşa că de multe ori legea e încălcată pentru o banală bucată de pâine. Iar în districul 12 oamenii mor pe capete din pricina foamei. Dar nimeni nu ar recunoaşte că foamea e de vină, ci orice altceva. Pentru a primi raţii în plus, cei mai săraci dintre copiii cu vârste între 12-18 ani sunt nevoiţi să-şi înscrie numele de mai multe ori în concurs, astfel având mai multe şanse negative pentru a ajunge la „Jocurile foamei”, un joc televizat. Să zicem un gen de Surviver în zilele noastre, cu singurul amendament că doar un singur concurent iese de acolo în viaţă şi bogat. Până la urmă, întreaga carte este o meditaţie profundă asupra sărăciei şi a foamei. Şi e de-a dreptul sfâşietoare. Dar nici sufletul nu e lăsat mai prejos, pentru că şi el are nevoie de bucurie.
Katniss, personajul principal feminin, are o replică usturătoare: „Districtul 12, locul unde poţi muri de foame în siguranţă” – citat din memorie.
Mi-a plăcut foarte mult personajul şi cum autoarea s-a identificat cu el, fiind scris la persoana întâi. Un personaj într-adevăr complex. Un personaj ce se luptă între foame, dragoste, dorinţă şi dreptate. Doar că, într-o astfel de lume, nu există dreptate şi nimeni nu poate ajunge la ea.
V-aş povesti fiecare filă. Aş face analize lungi şi multe altele. Dar v-aş plictisi şi v-aş răpi din plăcerea lecturii.
Însă trebuie să vă mai spun că de multe ori îmi venea să trec peste acele momente tensionante. Şi câtă tensiune poate simţi cititorul. Aproape că doare, aproape că îţi vine să fugi la pagina următoare unde totul se sfârşeşte. Unde poţi răsufla uşurat. Dar, totuşi, nu o poţi face. Aşa că rămâi acolo şi tresari, te înspăimânţi şi suferi.
Minunată carte. Sunt în extaz absolut. Abia aştept continuarea
Cronica Mayfair
Titlu: Seria cronicile vrăjitoarelor: Ora vrăjitoarelor, Lasher, Taltos
Autor: Anne Rice
Traducere: Ana Veronica Mircea (Taltos);
Ioana Ilie (Ora vrajitoarelor);
Cristina Tache (Lasher)
Editura: Rao
Cine nu a auzit de Anne Rice mâna sus. Să vă fie ruşine! Seria care a făcut-o cunoscută, desigur, a fost seria Cronicile Vampirilor, printre care se află şi „Interviu cu un vampir”, ecranizat cu ani în urmă. Film ce a creat o adevărată isterie la vremea respectivă ţinând cont că a avut parte de distribuţie celebră. Am început şi eu cu vampirii Annei Rice chiar dacă nu sunt o pasionată a acestora. Nu îmi explic de ce nu mă încântă, dar ăsta e adevărul. Au fost câteva cărţi din serie drăguţe, altele (Regina damnaţilor) de-a dreptul proaste, iar cele din urmă plictisitoare. După asta am citit, de aceeaşi autoare, „Mumia”. Da, o carte reuşită, bine articulată cu o poveste frumoasă: amor, pasiune, acţiune şi două mumii mai vii decât mulţi dintre cei în viaţă. Apoi, ca un cadou adus cititorului pe piaţa cărţii româneşti a apărut prima carte din seria vrăjitoarelor Mayfair: Ora vrăjitoarelor. Ora vrăjitoarelor, prima carte a seriei, împărţită în două volume a câte şapte sute de pagini, ne aduce în prim plan istoria unei familii, care timp de cinci secole a fost deţinătoarea unor puteri supranaturale, puteri care i-a adus familiei o bogăţie uriaşă, dar şi multe neneorociri. Rowan Mayfair, personajul principal al seriei, un strălucit neurochirurg din New Orleans, moşteneşte fără să ştie sau să îşi dorească, odată cu averea familiei, şi atenţia nedorită a unei entităţi sinistre. Revenind la conacul strămoşilor din New Orleans, Rowan îl aduce înapoi din moarte pe Michael Curry, un bărbat înzestrat cu daruri extrasenzoriale şi care, asemenea lui Rowan şi celor douăsprezece antecesoare ale sale, l-a zărit pe diavolul, seducătorul, spiritul, Lasher. Lasher nu e un vampir, nu e un diavol, nu chiar, e cea mai veche fiinţă de pe pământ, adică un Taltos şi îşi doreşte cu ardoare să pătrundă în lumea muritorilor, şi numai Rowan şi Michael îi pot deschide calea. Cei doi pornesc într-o luptă acerbă pentru a distruge această forţă, dar pentru asta sunt nevoiţi să pătrundă în secretele deţinute de organizaţia Talamasca cu privire la familia lor. Lasher, cea de-a doua carte, ei bine, mie mi s-a părut dezamăgitoare. Pe cât de senzuală, plină de farmec şi istorie a fost cea dintâi carte, pe atât de brutală şi reală a fost cea de-a doua. Dar, din păcate, pentru a înţelege cartea a treia „Taltos” e nevoie să treceţi peste Lasher. Taltos – mult mai fascinantă decât prima carte, mai senzuală şi mai plină de mister. Viaţa acestor fiinţe longevive este dezvăluită. O femelă Taltos se naşte şi o altă ameninţare pluteşte în aer. Îmi place Anne Rice pentru multe lucruri. Trebuie să înţelegeţi că cei din familia Mayfair făceau copii între ei pentru a duce mai departe puterile vrăjitoreşti. Dar, contrar aşteptărilor, totul e senzual, plin de dragoste şi milă. M-aş fi aşteptat să mi se întoarcă stomacul pe dos citind cum un tată face dragoste cu fiica lui sau fraţii între ei sau orice combinaţie doriţi. Dar nu e aşa. Anne Rice are un dar de-a te face să vezi aceste lucruri cu naturaleţe, cu senzualitate. Nu e nimic vulgar acolo, nimic care ar putea să nu te facă să nu mergi înainte. Din contră, pe măsură ce citeşti, îţi doreşti şi mai mult să afli ce s-a întâmplat. Cel mai interesant e să aflii cum s-a născut Lasher, cum o Mayfair din trecut l-a invocat şi cum el a rămas lângă vrăjitoarele familiei înnebunindu-le din dorinţa de-a face un copil cu ele. Cum le-a iubit şi cum le-a urât, sentimentele fiind reciproce. Istoria familiei e fascinantă, parcă ai citi istoria adevărată a unui neam ce încă mai dăinuie. Nu e nici un motiv pentru care să nu îndrăgiţi această carte. P.S: Mi-ar fi plăcut ca în Taltos, ţinând cont că a fost timp suficient pentru corectură, să nu fi apărut atâtea dezacorduri între subiect şi predicat. Un exemplu ar fi la pagina 124, dar să nu facem dintr-o poveste excelentă o bălăcăreală gramaticală. Citiţi şi nu o să vă pară rău!
Apariţii şi manuscrise
E clar, de apărut apar cărţi ca ciupercile după ploaie, cu sau fără cacofonie, tot aşa se întâmplă. Trebuie să recunosc că le-am cam pierdut şirul, cel puţin apariţiilor SFFH. Prea multe, prea peste tot, prea îmi fac poftă de citit iar eu abia mai am timp. Cele mai multe apariţii ale genului sunt semnalate de Shauki şi colaboratorii lui: Doru şi Silvana. Poate că n-ar fi rău să aruncaţi un ochi pentru a înţelege despre ce vorbesc.
Dar şi manuscrise sunt multe, cel puţin la edituri. Aşteaptă cuminţi să fie băgate în seamă, citite, răsfoite, mirosite. Şi aici nu vorbim neapărat de genul SFFH, ci de orice gen. Şi totuşi, Tritonic şi Flacăra au hotărât că sunt prea puţine romane poliţiste, aşa că se caută scriitori români care să îndrăgească acest gen. Dacă sunteţi interesaţi puteţi să-l contactaţi pe Bogdan Hrib, mailul lui găsindu-l pe blogul Tritonic.
În toată această nebunie de cărţi, mai există şi edituri virtuale. Acolo oricine îşi poate publica romanul şi oricine are acces la el. Acum vorbesc despre un roman anume sau nu o fi bine să-i spun aşa? Din câte mi-a mărturisit autoarea Ana Veronica Mircea, romanul cu titlul „Supra-Vieţuitorii” nu a fost finalizat. Aşa o fi, eu n-am simţit asta, dar cine ştie mai bine decât autorul ce a vrut să scrie şi cam unde ar avea finalitate? Încă nu vin cu un comentariu propriu-zis la acest roman pentru că mai aştept două păreri, a lui Ioan Sorin Usca şi a Luciei Verona. Mie personal mi-a plăcut, chiar dacă nu mă omor după SF-uri. Dar mi-a plăcut în mod deosebit construcţia în sine a romanului, începând de la cuvânt până la frază. Se vede că autoarea a tradus şi a citit mult.
Probabil că e bine că încă se mai scrie pe criza asta. Chiar dacă editurile cam strâmbă din nas şi supravieţuiesc de azi pe mâine, că doar vorbeam mai sus de Supra-Vieţuitorii. Acum ar fi momentul ideal pentru autorii români, pentru că editurile nu trebuie să plătească drepturi peste drepturi şi e mai uşor de lucrat în timp de criză cu autorul român decât cu cel de peste graniţă.
Să mai iasă şi românii la suprafaţă în ţara lor, că de străini e plin pământul şi văd că fenomenul încă nu se estompează.
Să nu uit, pentru cei interesaţi de concursuri literare şi proză încercaţi şi pe Lăcaşuri Literare. E un blog bun.


December 26, 2009
|
Posted by Oana

Categories:
Tags:




Recent Comments