Un roman polițist fantastic scris de o autoare româncă?! Nu se poate, așa ceva nu poate exista! Și totuși?… Ivona Boitan se joacă de-a fața ascunselea cu mințile noastre, ale cititorilor… Locotenentul DaDa aleargă printre Elene urcând și coborând cu liftul unui zgârie nori… Umor și suspans, răsturnări de situație, toate în paginile acestui volum care se va citi pe nemâncate și pe nedormite… După romanul „Cu sânge rece și albastru” Ivona atacă zona mystry & thriller cu mare succes. Mai așteptăm și altele…

Bogdan Hrib

Titlul: Tunelele Sângelui

Seria: Darren Shan

Autor: Darren Shan

Editura: Corint Junior

Traducere: Cristina Jinga

   Dacă cumva aţi citit „Circul ororilor” sau „Ucenicul vampirului”, ei bine, da, aţi înţeles, aceasta este cartea a treia din Saga lui Darren Shan (n-am înţeles de ce autorul şi eroul principal au acelaşi nume, pentru mine e oarecum frustrant să nu-i pot deosebi). După aceste trei cărţi, destul de subţirele şi destul de uşor de citit, s-a făcut şi film. Cred că titlul e „Ucenicul vampirului”, dar nu sunt convinsă. Oricum, cu o simplă căutare pe youtube veţi reuşi să daţi de thrailler-ul filmului şi să înţelegeţi despre ce e vorba. Dar din câte mi-am dat seama, ca de obicei, cartea bate filmul.

   Chiar dacă este o carte pentru adolescenţi mie mi se pare bine scrisă. Subiectul, da, vampiriiiiii. Veşnicii vampiri. Pentru că astăzi toată lumea scrie despre ei. Până la urmă or să aibă impresia că sunt iubiţi şi or să-şi decline identitatea

   Am citit primele două cărţi cu plăcere, urmărind evoluţia lui Darren sau involuţia. Dacă Darren nu şi-a dorit să devină ucenicul vampirului, cu timpul urmând să devină un vampir adevărat, el este nevoit să o facă pentru a-şi salva cel mai bun prieten. Dar şi pentru că a furat o chestie hidoasă de la circul ororilor, un păianjen ce îi aparţinea vampirului.

   Aventurile lui Darren sunt palpitante, iar cartea s-ar putea încadra într-un horror pentru tineri.

   În această a treia carte avem parte de prietenie adevărată. Darren învaţă că băiatul-şarpe este important pentru el, un adevărat frate. Şi chiar dacă între ei apare o fată, de care Darren se îndrăgosteşte, acesta nu uită nici o clipă că băiatul-şarpe îi este prieten atunci când acesta este în pericol.

   Dar este şi o carte despre încredere. Pentru că, în cele din urmă, Darren învaţă să aibă încredere în domnul Crepsley, chiar dacă la început îl bănuieşte de tot felul de fapte oribile.

   Aventura continuă şi, cu siguranţă, nu s-a terminat aici.

   Personajele, ca întotdeauna, sunt bine conturate. Aşa că nu vă rămâne decât să citiţi seria. Acum, din câte am văzut, e la pachet. Trei cărţi la preţ mai mic. Aşa că nu o rataţi.

Seria: Cronicile lumii pământene

Titlul: Talismanul puterii – volumul 3

Autor: Licia Troisi

Editura: Rao

Traducere: Marina Loghin

   Când am început această serie am văzut ceva în ea. La fel ca celelalte, dar totuşi altfel. Primele două volume mi s-au părut interesante. Pe alocuri chiar mi-au plăcut. Mi-a plăcut personajul jumătate-elf şi vrăjitorul. Dar în această a treia parte, ei bine, nu prea m-am mai regăsit în lumea creată de Licia Troisi.

   Să fi fost de vină faptul că am citit acest volum al treila după mult timp, să fi fost din pricina personajelor pe care le-aş fi vrut altfel. Nu ştiu. Oricum, ceva nu mi-a plăcut. Nu am mai fost la fel de încântată. De parcă scriitoarea s-ar fi grăbit să termine seria şi totuşi nu s-a grăbit deloc.

   M-aş fi aşteptat ca personajul principal să înţeleagă mai repede sensul bătăliei pe care o duce. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, ca Nihal să se îndrăgostească mai repede de Sennar, aşa parcă a fost mult prea forţat. Dragostea lor ar fi trebuit să se producă altfel. Cel puţin aşa văd eu problema.

   Dar trecând peste toate astea, ei bine, da, e o serie plăcută, un YA, aşa cum sunt numite cărţile fantasy adresate juniorilor. Cred că tinerii ar trebui s-o citească, poate şi pentru a se afunda într-o altă lume şi pentru a se alătura personajelor într-o aventură destul de alertă şi relaxantă. (Poate că aventura, totuşi, n-ar trebui să fie relaxantă).

   Dacă în primele două volume am văzut potenţialul, în acest al treilea recunosc că m-am cam pierdut. Poate şi pentru că aşteptam să văd deznodământul, şi ar mai fi şi faptul că personajul meu preferat a murit într-un fel cu totul prostesc.

   Dar, dacă vreţi să le citiţi pe primele două, trebuie să-l citiţi şi pe al treilea, altfel nu ar avea sens. Aşa că ar trebui să încercaţi. Poate veţi găsi lucruri interesante, pe care eu nu am reuşit să le văd. Şi, până la urmă, gusturile nu se discută.

   Aşa că dacă sunteţi pasionaţi de poveştile fantasice nu rataţi cartea asta.

   Lectură fantastică!

Titlul: Sfidarea

Seria: Jocurile foamei

Autor: Suzanne Collins

Editura: Nemira

Traducere: Ana Veronica Mircea

   Mi-am promis mie că nu o să citesc acest al doilea volum până nu se anunţă apariţia celui de-al treilea. Din păcate, pentru mine, nu m-am putut abţine. Acum ştiu că o să-mi rod unghiile până la apariţia celui de-al treilea volum. Ba chiar sunt tentată să o bat pe Veronica la cap până îmi spune ce se întâmplă. Şi pot fi destul de cicălitoare. Cu toate că am acea curiozitate care se zvârcoleşte în minte, nu am s-o întreb nimic, doar dacă ştie cam pe când să aşteptăm continuarea.

   Ei bine, dacă e totuşi să ascultaţi de un sfat, ascultaţi-l pe cel dat de Stephenie Meyer (ştiţi voi, tipa aia de scrie oribil, mă rog, aşa spun unii): „Nu vei avea somn odată ce ai deschis cartea. Sfatul meu este să o începi dimineaţa şi să anulezi orice progam ai avea în acea zi!”. Credeţi-mă, e cel mai bun sfat. Eu nu l-am luat în seamă, aşa că m-am culcat la şapte dimineaţa după ce am terminat şi ultima filă.

   Nu am crezut că poate fi ceva mai bun decât prima parte a cărţii. Pentru că prima parte te surprinde la fiecare pas. Câtă imaginaţie mai poate avea autoarea? Oho, poate. Prima carte are darul de-a te duce cu gândul la un alt fel de viaţă, dar acest al doilea volum, ei bine, da, m-a impresionat. Cred că e prima carte după mulţi ani de zile care îmi trezeşte sentimente profunde: ură, milă, etc. Aproape că am lăcrimat la anumite faze şi am urât cu intensitate citind altele. Nici măcar nu mi-am dat seama că citesc, tot timpul am avut impresia că sunt acolo.

   Ştiu că vreţi să ştiţi despre ce e vorba, dar vă voi face doar un mic rezumat lăsând părţile cu adevărat importante să vă surprindă.

   Ştiu că toată lumea va spus că, dacă Kantiss (eroina principală) şi Peeta nu conving Capitoliu că sunt cu adevărat îndrăgostiţi vor da de belele. Adevărul e că indiferent ce ar face sunt în belele. Districtele, pe muţeşte, îşi încep revoltele împotriva preşedintelui (ceea ce mi-a amintit foarte mult de revoluţia noastră, şi m-a impresionat. E greu să nu fiţi prinşi în mrejele acestei lupte pentru supravieţuire. E şi mai greu să nu trăiţi sentimente puternice, mai ales că aveţi cu ce le asocia).Kantiss, datorită broşei ce reprezintă gaiţa zeflemitoare, devine un simbol al revoluţiei, iar preşedintele ştie că nu are de ales şi că trebuie să scape de ea şi de Peeta. Aşa că, la şaptezeci şi cinci de ani de la primul joc, fiind jubileu, jocurile foamei se dau între foştii câştigători, iar cei doi eroi ai noştri se întorc în arenă.

   Între o nuntă destinată eşecului şi a unui joc manipulator de cea mai joasă speţă, Kantiss trebuia să ia o hotărâre: să pună capăt revoltelor sau să le încurajeze, chiar dacă o mulţime de oameni vor muri? Până la urmă asta este adevărata luptă care se dă în sufletul eroinei noastre.

   Veţi avea parte de multe surprize. Unele plăcute, altele din contră, dar fiecare are rolul de-a săpa în adâncul sufletului vostru şi de-a vă face să vedeţi dincolo de ipocrizia care vă(ne) înconjoară.

   Nu ştiu cum, dar autoarea a reuşit să mă facă să mă gândesc mai departe. La noi ca specie, la noi ca oameni, la noi cei care preferăm să ne ucidem între noi decât să ne dăm o mână de ajutor. La noi cei care urâm cu înverşunare în loc să iubim. Şi o replică mi-a rămas întipărită în minte: „Nu uita cine e duşmanul”. Dacă o să căutaţi adânc în sufletul vostru o să înţelegeţi că nu celălalt „jucător” pe scena vieţii e cel pe care-l urâţi, mai gândiţi-vă!

Titlu: În cădere liberă

Seria: Tunele

Capitolul: 3

Autori: Roderick Gordon & Brian Williams

Editura: Corint Junior

Traducere: Dan Doboş

Aventura din adâncuri continuă. O să fiu scurtă şi la obiect, pentru că despre această carte se va tot vorbi şi se va tot scrie. Aşa că o să încerc să fiu cât mai succintă cu putinţă. Dar înainte de asta, vreau să vă spun că aş vrea să se traducă mai repede cărţile astea, pentru că uit cine cu ce, şi cine cu cine. Până în volumul acesta nici nu mai ştiam cum arată Chester. Abia când mama lui Will s-a întâlnit cu nişte băieţi răi mi-am amintit că Chester era ală cu pumnul.

Dar, revenind la subiect, ca de obicei, autorii ne surprind ducându-ne tot mai mult în adâncuri. Ştiam de data trecută că eroii noştri au căzut în Por, şi fiecare dintre noi avea nevoie să ştie cum au scăpat, cum e porul, ce au aflat? Toate aceste lucruri ne sunt dezvăluite şi încă mai mult decât v-aţi fi aşteptat.

Nu intru în construcţia personajelor, pentru că mi s-a părut mai proastă decât în primele două cărţi. Dar, subiectul în sine, mi s-a părut mai bun. Ceea ce, din nou, nu mi-a plăcut, au fost dialogurile adulţilor, la fel de imature ca şi ale copiilor.

Însă, una peste alta, unii din eroii noştri ajung într-un fel de rai, în timp ce alţii se vor întoarce acasă. Pentru că, de ce să nu vă spun, Will şi tatăl său găsesc ieşirea spre suprasol, dar se reîntorc pentru a avea parte de mai multă aventură.

E o carte tocmai bună de citit la ceas de seară. Şi v-o recomand cu plăcere, dar nu uitaţi să cumpăraţi şi primele două volume.

Colecţia: Millennium fantasy&science fiction

Editura: Millennium Press

Autori: Mulţi

      Se ştie şi nu prea că nu sunt o cititoare de SF, dar ţinând cont că în această antologie apar şi autori români, mi-am pus mintea la contribuţie. Recunosc, am început cu autorii români pentru că pe majoritatea îi citesc, iar curiozitatea a fost mare.

 Marian Coman

 = Crama lăutarilor =

      Marian Coman îmi pare a fi un Eliade al timpurilor moderne. Indiferent de ceea ce scrie reuşeşte să ţină cititorul în suspans. Reuşeşte să învelească cuvintele în petale de trandafiri, să le dea personalitate şi miros. „Crama lăutarilor” este povestea unui lăutar anume. Nu contează cum îl cheamă sau de unde e. Nu contează nici ce interpretează sau cu cine interpretează. Povestea lui este minunat de simplă, de suavă, dar totuşi complicată.   O poveste fantastică ce te duce cu gândul la ţigănicile lui Eliade, chiar de la primele rânduri.

     Totuşi, o mică nedumerire am. Nu ştiu dacă e o greşeală sau aşa a vrut autorul. Poate vom primi şi lămuriri. Citez:

„Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl”. Nu e oare vorba de „ucenic”?

Sebastian. A. Corn

     = Epidemia =

      Abia acum am în plan romanul autorului Corn, aşa că, în afară de lectura de pe blogul personal, nu am avut prea mult contact cu ceea ce a scris.

    „Epidemia” începe cu o vânătoare, mai precis a unei balene. Încă de la început apar lucruri ciudate, cum ar fi scribii – o să vă las pe voi să descoperiţi despre ce e vorba. Lupta pentru supravieţuire a unui mic popor aflat undeva în nord, acolo unde zăpezile sunt permanente, ne e arătată din primele rânduri. Dar când mai apare şi boala stranie ce se abate peste locuitori lucrurile devin de-a dreptul alarmante. Vracii nu fac faţă provocării, iar scribii, bieţii, trebuie scrişi şi rescrişi. Până la urmă este vorba de viaţă, de alegeri. Dacă îi laşi în urmă pe cei dragi sau mergi mai departe salvând ceea ce poţi. O poveste care te pune pe gânduri din multe puncte de vedere. Iar finalul mi s-a părut excepţional. Ca în viaţă, fără fandoseli lipsite de sens.

Dan Doboş

     = Îngeri, ieşiţi din morminte! =

        Mulţi aţi citit trilogia „Abaţia”. Un SF reuşit. Cred că cel mai bun al timpurilor noastre. Dar povestirea de care vă vorbesc, sincer, m-a cam dezamăgit. Vorbim despre o altă formă de comunism, într-o altă lume şi epocă. O scrisoare de adio şi o scurtă răzvrătire care nu duce niciunde.

     Poate că nu sunt eu suficient de familiarizată cu genul, dar pe lângă faptul că e un SF pur, nu mi-a spus nimic altceva.

Liviu Radu

  = Eu te-am iubit, Paraschivo =

      Şi pe Liviu Radu îl cunoaşteţi din romanele sale. Romane ce merită din plin citite. Dar, ca şi în cazul lui Dan Doboş, nu am înţeles unde a vrut să ducă poveste.

     Începem de la un meci de fotbal, foarte bine descris, aproape că îţi vine şi ţie, cititorul, să te iei de gât cu arbitrii, şi ajungem la melodia din titlu. Povestea e simplă, adaptată din zilele noastre. O brichetă aruncată în arbitru, un fan răzvrătit şi doi morţi. O ceartă între Federaţie şi suporteri şi încercarea de-a aduce lumea, în general, la simţăminte mai bune. Şi ce dacă?

      Cu siguranţă cei doi sunt buni romancieri, dar cu aceste povestiri nu m-au convins. Dar repet, e doar părerea mea.

      Cu regret vă spun că n-am ajuns să citesc şi Dănuţ Ivănescu cu „Gesta Kaenorum”, dar promit să revin cât mai repede.

     Printre autorii români se află şi cei străini: Jeff Carlson, Cory Doctorow, Richard Paul Russo, Dack Dann, John Scalzi, voi reveni şi cu aceştia.

Cartea o puteţi comanda dând click pe poză.