Titlul: SFunu

Autor: Cristian-Mihail Teodorescu

Editura: Bastion

Colecţia: Helion

   Ce să zic? Am terminat-o. Se citeşte destul de repede. Unele povestiri sunt bune, unele drăguţe, altele totuşi parcă ar fi mai mult psihologice decât SF sau poate mă înşel eu. Da, e o culegere de povestiri (o mai fi la modă termenul „culegere”? ). Povestiri adunate, cea mai veche datând de prin 1983, iar cea mai nouă din 2007.

   Oricum, de un lucru sunt sigură, nu trebuia să-mi spună nimeni că autorul le are cu matematica şi fizica, asta se vede şi din texte. Şi mă întreb dacă pentru unul care nu are nici o legătură cu aceste două materii nu ar fi, totuşi, destul de greoaie povestirile.

   Pedalaţi şi fiţi fericiţi: De fapt este o schiţă, a unui viitor destul de probabil. E o lectură plăcută, relaxantă, dar la drept vorbin e şi singura căreia nu i-am găsit sensul. Adică am tot aşteptat ceva ce nu a venit. Dar până la urmă am înţeles mesajul: numai dacă pedalezi eşti fericit, altfel nu se poate.

   Tina Dansatoarea: Hmm, pentru o poveste apărută în 1986, e destul de bună. Sigur că mi-am dat seama imediat ce e cu Tina, dar nu contează prea mult. Probabil că intenţia nu a fost neapărat de-a ţine secretul Tinei. După părerea mea povestea asta este un fel de cyber punk al anilor respectivi. Ceea ce mi-a plăcut destul de mult. Adică genul ăsta de cyber aş citi oricând cu plăcere. În afară de câteva clarificări ale lui moş Ult, destul de savante, restul mi s-a părut chiar bine dozat. Şi, în mod special am apreciat evoluţia Tinei. O să spuneţi că oamenii evoluează. Nu toţi, dar unii nici nu sunt oameni.

   Dosar 74: Ei, asta a fost printre cele mai plăcute, un alt cyber punk cu tentă poliţistă. Pentru o poveste scrisă în 1987, ei bine, da, este aproape genială. Ba nu, ideea de bază cred că ar fi destul de genială şi în ziua de azi. Modificând puţin situaţia sau chiar lăsând-o pe aceeaşi, dar aducând-o în zilele noastre, cu ce ştim azi, şi cu ce credem că ştim, ar ieşi ceva de-a dreptul bestial. Recunosc că m-a muncit puţin după ce am citit-o, pentru că mi-au venit tot felul de idei pe care le-am plasat în tot felul de locuri, ba chiar am creat şi personaje pentru aşa o idee. Şi nu o să vă spun nimic. Musai un iubitor de SF trebuie să citească povestea asta. Cred că e cu adevărat grozavă.

   W.K în Butonia: Idee drăguţă, dar banală, parcă ar fi fost scrisă după vechile SF-uri ce se dădeau odinioară la TV. W.K e un tip care trăieşte în Butonia şi toată viaţa lui se învârte în jurul butoanelor. Cu cât ai mai multe, cu atât eşti mai bine văzut. Cam atât. Restul s-a mai citit.

   Kandru: Asta mi-a plăcut mult datorită lui Hans, şi, desigur, datorită explicaţiilor din final ale fiinţelor?! Mai degrabă suflete. Oricum, o lectură plăcută şi liniştitoare.

   Cutia de tablă: Asta chiar a fost foarte bună. Chiar dacă la final mi-am dat seama că am mai văzut filmul, e scrisă chiar foarte mişto. Nu ştiu dacă sunt eu nebună, dar pe alocuri mi s-a părut şi amuzantă, dacă vă place umorul negru. Desigur, e posibil să fiu şi eu nebună.

   Bio-interferenţe pentru memorie extensibilă: Clar că a fost cea mai amuzantă din toate. Bine, vă spun. Povestea este scrisă într-un fel aparte. Autorul ne explică care e începutul, care e acţiunea propriu-zisă, cam cum ar trebui să fie scrisă povestea. Intervine peste personaje. Crează un haos foarte mişto şi foarte amuzant. Am râs destul de bine, trebuie să recunosc. Dedicaţia a fost bestială. Şi cred eu că şi meritată. Poate că scopul nu a fost acela de-a amuza cititorul, dar eu m-am amuzat. Foarte inteligentă şi subtilă, zic eu.

   Cărămizile şi profesorul: Ei bine, am numărat la cărămizi ornamentale de m-am plictisit. Şi în afara unei discuţii între profesor şi elev, respectiv numărarea cărămizilor de povestitor, nu m-am prins care-i faza.

   Coeficient 128 – Ei, da, frumoasă lume. Nu, nu, scuze, nebună lume. În lumea asta oamenii se împart în inteligenţi şi proşti. Sigur, aţi putea spune, şi în a noastră la fel. Da, aşa e, doar că nouă nu ne scrie nimeni IQ-ul în frunte, obligatoriu, şi nici nu ne dă nimeni teste obligatorii. Povestea e destul de simplă, dar cu multe conotaţii. Ei da, Profesorul, cel mai inteligent, dar şi corupt, şi fustangiu, doreşte să creeze o maşinărie care să mărească IQ-ul printr-un fel de radiaţie a creierului. Dar, ca în orice sistem, traficul de influenţă e ceva normal. Sună ciudat să faci trafic de influenţă pentru a părea mai inteligent. La ce se ajunge? Dragoste? Da, şi aia. Nebunie? Categoric. Fericire? Da’ de unde? Asta chiar e cea mai bună poveste din carte. Cel puţin pentru mine.

   Calculator de viitor: Un singur lucru vreau să vă spun. Nu vreau drăcia asta în oraşul meu. A, şi faza cu Van Ghele a fost foarte mişto. E clar că autorului nu-i lipseşte simţul umorului.

   Des-prinderea: Cu siguranţă nu mi-aş dori trăi în lumea din această povestire. Dar dacă aş ajunge cumva acolo, fie că se construieşte ori ba o supernovă, cu siguranţă mi-aş dori să fiu ţigancă. Pentru că ei, cel puţin, au mintea limpede şi sufletul liber, restul contând mai puţin. În plus mi-a plăcut gândirea ţigăncuşei. Iniţial m-am gândit la ţiganca lui Cervantes, doar că ţiganca lui nu era ţigancă. A noastră e.

   Ei bine, per total mi s-a părut un volum bun. Cam deprimant, trebuie să recunosc. Lucru care m-a încântat destul de mult. Pentru că nu toate poveştile trebuie să se termine cu bine. Chiar mă bucur că cele mai multe se termină într-o notă tristă. Prea sunt toţi scriitorii extaziaţi la gândul unui final fericit după o suferinţă cruntă. În plus, pare destul de realist.

   Lectură plăcută!

Titlul: Sfidarea

Seria: Jocurile foamei

Autor: Suzanne Collins

Editura: Nemira

Traducere: Ana Veronica Mircea

   Mi-am promis mie că nu o să citesc acest al doilea volum până nu se anunţă apariţia celui de-al treilea. Din păcate, pentru mine, nu m-am putut abţine. Acum ştiu că o să-mi rod unghiile până la apariţia celui de-al treilea volum. Ba chiar sunt tentată să o bat pe Veronica la cap până îmi spune ce se întâmplă. Şi pot fi destul de cicălitoare. Cu toate că am acea curiozitate care se zvârcoleşte în minte, nu am s-o întreb nimic, doar dacă ştie cam pe când să aşteptăm continuarea.

   Ei bine, dacă e totuşi să ascultaţi de un sfat, ascultaţi-l pe cel dat de Stephenie Meyer (ştiţi voi, tipa aia de scrie oribil, mă rog, aşa spun unii): „Nu vei avea somn odată ce ai deschis cartea. Sfatul meu este să o începi dimineaţa şi să anulezi orice progam ai avea în acea zi!”. Credeţi-mă, e cel mai bun sfat. Eu nu l-am luat în seamă, aşa că m-am culcat la şapte dimineaţa după ce am terminat şi ultima filă.

   Nu am crezut că poate fi ceva mai bun decât prima parte a cărţii. Pentru că prima parte te surprinde la fiecare pas. Câtă imaginaţie mai poate avea autoarea? Oho, poate. Prima carte are darul de-a te duce cu gândul la un alt fel de viaţă, dar acest al doilea volum, ei bine, da, m-a impresionat. Cred că e prima carte după mulţi ani de zile care îmi trezeşte sentimente profunde: ură, milă, etc. Aproape că am lăcrimat la anumite faze şi am urât cu intensitate citind altele. Nici măcar nu mi-am dat seama că citesc, tot timpul am avut impresia că sunt acolo.

   Ştiu că vreţi să ştiţi despre ce e vorba, dar vă voi face doar un mic rezumat lăsând părţile cu adevărat importante să vă surprindă.

   Ştiu că toată lumea va spus că, dacă Kantiss (eroina principală) şi Peeta nu conving Capitoliu că sunt cu adevărat îndrăgostiţi vor da de belele. Adevărul e că indiferent ce ar face sunt în belele. Districtele, pe muţeşte, îşi încep revoltele împotriva preşedintelui (ceea ce mi-a amintit foarte mult de revoluţia noastră, şi m-a impresionat. E greu să nu fiţi prinşi în mrejele acestei lupte pentru supravieţuire. E şi mai greu să nu trăiţi sentimente puternice, mai ales că aveţi cu ce le asocia).Kantiss, datorită broşei ce reprezintă gaiţa zeflemitoare, devine un simbol al revoluţiei, iar preşedintele ştie că nu are de ales şi că trebuie să scape de ea şi de Peeta. Aşa că, la şaptezeci şi cinci de ani de la primul joc, fiind jubileu, jocurile foamei se dau între foştii câştigători, iar cei doi eroi ai noştri se întorc în arenă.

   Între o nuntă destinată eşecului şi a unui joc manipulator de cea mai joasă speţă, Kantiss trebuia să ia o hotărâre: să pună capăt revoltelor sau să le încurajeze, chiar dacă o mulţime de oameni vor muri? Până la urmă asta este adevărata luptă care se dă în sufletul eroinei noastre.

   Veţi avea parte de multe surprize. Unele plăcute, altele din contră, dar fiecare are rolul de-a săpa în adâncul sufletului vostru şi de-a vă face să vedeţi dincolo de ipocrizia care vă(ne) înconjoară.

   Nu ştiu cum, dar autoarea a reuşit să mă facă să mă gândesc mai departe. La noi ca specie, la noi ca oameni, la noi cei care preferăm să ne ucidem între noi decât să ne dăm o mână de ajutor. La noi cei care urâm cu înverşunare în loc să iubim. Şi o replică mi-a rămas întipărită în minte: „Nu uita cine e duşmanul”. Dacă o să căutaţi adânc în sufletul vostru o să înţelegeţi că nu celălalt „jucător” pe scena vieţii e cel pe care-l urâţi, mai gândiţi-vă!

Colecţia: Millennium fantasy&science fiction

Editura: Millennium Press

Autori: Mulţi

      Se ştie şi nu prea că nu sunt o cititoare de SF, dar ţinând cont că în această antologie apar şi autori români, mi-am pus mintea la contribuţie. Recunosc, am început cu autorii români pentru că pe majoritatea îi citesc, iar curiozitatea a fost mare.

 Marian Coman

 = Crama lăutarilor =

      Marian Coman îmi pare a fi un Eliade al timpurilor moderne. Indiferent de ceea ce scrie reuşeşte să ţină cititorul în suspans. Reuşeşte să învelească cuvintele în petale de trandafiri, să le dea personalitate şi miros. „Crama lăutarilor” este povestea unui lăutar anume. Nu contează cum îl cheamă sau de unde e. Nu contează nici ce interpretează sau cu cine interpretează. Povestea lui este minunat de simplă, de suavă, dar totuşi complicată.   O poveste fantastică ce te duce cu gândul la ţigănicile lui Eliade, chiar de la primele rânduri.

     Totuşi, o mică nedumerire am. Nu ştiu dacă e o greşeală sau aşa a vrut autorul. Poate vom primi şi lămuriri. Citez:

„Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl”. Nu e oare vorba de „ucenic”?

Sebastian. A. Corn

     = Epidemia =

      Abia acum am în plan romanul autorului Corn, aşa că, în afară de lectura de pe blogul personal, nu am avut prea mult contact cu ceea ce a scris.

    „Epidemia” începe cu o vânătoare, mai precis a unei balene. Încă de la început apar lucruri ciudate, cum ar fi scribii – o să vă las pe voi să descoperiţi despre ce e vorba. Lupta pentru supravieţuire a unui mic popor aflat undeva în nord, acolo unde zăpezile sunt permanente, ne e arătată din primele rânduri. Dar când mai apare şi boala stranie ce se abate peste locuitori lucrurile devin de-a dreptul alarmante. Vracii nu fac faţă provocării, iar scribii, bieţii, trebuie scrişi şi rescrişi. Până la urmă este vorba de viaţă, de alegeri. Dacă îi laşi în urmă pe cei dragi sau mergi mai departe salvând ceea ce poţi. O poveste care te pune pe gânduri din multe puncte de vedere. Iar finalul mi s-a părut excepţional. Ca în viaţă, fără fandoseli lipsite de sens.

Dan Doboş

     = Îngeri, ieşiţi din morminte! =

        Mulţi aţi citit trilogia „Abaţia”. Un SF reuşit. Cred că cel mai bun al timpurilor noastre. Dar povestirea de care vă vorbesc, sincer, m-a cam dezamăgit. Vorbim despre o altă formă de comunism, într-o altă lume şi epocă. O scrisoare de adio şi o scurtă răzvrătire care nu duce niciunde.

     Poate că nu sunt eu suficient de familiarizată cu genul, dar pe lângă faptul că e un SF pur, nu mi-a spus nimic altceva.

Liviu Radu

  = Eu te-am iubit, Paraschivo =

      Şi pe Liviu Radu îl cunoaşteţi din romanele sale. Romane ce merită din plin citite. Dar, ca şi în cazul lui Dan Doboş, nu am înţeles unde a vrut să ducă poveste.

     Începem de la un meci de fotbal, foarte bine descris, aproape că îţi vine şi ţie, cititorul, să te iei de gât cu arbitrii, şi ajungem la melodia din titlu. Povestea e simplă, adaptată din zilele noastre. O brichetă aruncată în arbitru, un fan răzvrătit şi doi morţi. O ceartă între Federaţie şi suporteri şi încercarea de-a aduce lumea, în general, la simţăminte mai bune. Şi ce dacă?

      Cu siguranţă cei doi sunt buni romancieri, dar cu aceste povestiri nu m-au convins. Dar repet, e doar părerea mea.

      Cu regret vă spun că n-am ajuns să citesc şi Dănuţ Ivănescu cu „Gesta Kaenorum”, dar promit să revin cât mai repede.

     Printre autorii români se află şi cei străini: Jeff Carlson, Cory Doctorow, Richard Paul Russo, Dack Dann, John Scalzi, voi reveni şi cu aceştia.

Cartea o puteţi comanda dând click pe poză.