Titlul: Box 21

Autori: Roslund şi Hellström

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Viorica Morogan

Premii: Stockholm City Prize 2005 pentru cel mai bun roman

Platinum Pocket Award 2006

   Alţi autori suedezi. Alt bestseller. Suedezii, din câte se pare, predomină pe piaţa thriller-ului. Au ajuns să fie cei mai buni din domeniu. Din punctul meu de vedere sunt chiar cei mai buni.

   Poate că v-aţi gândit că Suedia este o ţară minunată cu posibilităţi minunate şi oameni dintre cei mai oameni. Dar, ca peste tot, lucrurile nu stau chiar aşa.

   Aşa cum spun autorii la finalul cărţii povestea e reală, doar unele nume şi anumite locaţii au fost schimbate.

   Avem un thriller. Unul excelent chiar. Şi dacă e inspirat din fapte reale e cu atât mai bine.

   Avem două prostituate din Rusia aduse în Suedia în urma unei înşelăciuni. Li se promit paşapoarte şi o viaţă mai bună, iar odată ajunse în Suedia trebuie să-şi „plătească” datoria. Aşa fetele se trezesc într-o situaţie neplăcută pe care trebuie s-o gestioneze cum pot ele mai bine.

   Dar în momentul în care îşi dau seama că unul dintre cei care le-au pus în situaţia asta este poliţist hotărăsc să riposteze.

   Ar fi păcat să vă stric povestea lecturii dând în vileag felul în care, cel puţin una dintre fete, a reuşit să se răzbune pe poliţist. În schimb, pot să vă spun că povestea nu s-a terminat şi nu se va termina niciodată. Din păcate, lumea în care trăim, pune tot mai mult bază pe traficul de carne vie. Lucrurile care li se întâmplă fetelor sunt cu adevărat oribile. Uneori, cititorul, va sta să se întrebe dacă aşa ceva e cu adevărat posibil. Vă garantez că e posibil, aşa cum vă garantez că lucrurile astea se întâmplă, unele fiind chiar mai rele decât cele relatate de cei doi autori.

   Veţi avea parte de lucruri înfiorătoare, dar cel mai rău e că veţi descoperi corupţie la nivel înalt şi în alte părţi.

   Sfatul meu: luaţi-vă o zi liberă şi citiţi romanul „Box 21”, merită fiecare filă în parte.

Titlul: Invocarea

Seria: Forţele răului absolut. Vol. I

Autor: Kelley Armstrong

Editura: Leda

Traducere: Cristina Jinga

   Autoarea seriei „Women of the Otherworld” sau aşa cum sunt cunoscute primele două volume ieşite pe piaţa românească sub printul editurii Tritonic „Lună Plină” şi „A doua lună plină”, recidivează din nou, de data asta drepturile de autor fiind cumpărate de editura Leda.

   Dacă seria mai sus amintită este una pentru adulţi „Forţele răului absolut” este o serie pentru adolescenţi, unii destul de sadici dacă e să mă întrebaţi pe mine.

   Chole Saunders, o adolescentă relativ normală, cu aceleaşi probleme critice ale vârstei, descoperă că poate vedea fantome. Dar asta nu e nimic, pentru că şi fantomele o pot vedea pe ea. Din pricina acestui motiv Chole ajunge într-un sanatoriu pentru adolescenţi cu tulburări mintale. Doar că sanatoriul nu este ceea ce pare, iar copiii închişi acolo nu sunt chiar nişte adolescenţi cu tulburări psihice. Sunt mai mult de atât.

   Întrebările apar abia când tinerii îşi dau seama că n-au fost aduşi în acel sanatoriu întâmplător şi că nici unul dintre ei nu au probleme psihice. Pur şi simplu sunt diferiţi, am putea spune chiar magici. Chiar dacă personalul sanatoriului pare să nu îşi dea seama de realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Când o grămadă de oase încep să-i vorbească lui Chole, aceasta înţelege tragicul adevăr. Cu toţii sunt acolo pentru a se face experimente pe ei. Şi în cazul acesta tot ceea ce le rămâne de făcut e să evadeze şi să-şi caute singuri drumul în lumea supranaturalilor.

   Reuşita evadării nu e deplină, iar cititorul rămâne cu sufletul la gură în aşteptarea următorului volum.

   Kelley Armstrong nu s-a dezis nici de data asta. Nu contează dacă scrie pentru adulţi sau adolescenţi, pentru că pentru orice ar face-o, pune pasiune şi ştie să ţină cititorul cu sufletul la gură. Foarte interesantă e şi povestea autoarei pe care o puteţi citi pe coperta patru.

   E o serie care trebuie citită. Ba nu, trebuie devorată.

Titlul: Nu-i timp de rămas bun

Autor: Linwood Braclay

Traducere şi note: Georgiana Zmeu

Editura: Leda

   N-am mai citit de atâta timp o carte de ficţiune scrisă de un autor străin, că am şi uitat cum e. M-am învârtit prin psihologie şi autori români, dar cam atât, nimic mai mult. Şi apoi, la drept vorbind, tot căutam cartea asta, pentru că am tot auzit de ea. Dar ori de câte ori mergeam într-o librărie, ca prin minune, titlul mi se ştergea din minte, de autor nici nu mi-am pus problema.

   După un timp, cu chiu cu vai reuşesc să-i reţin titlul, aşa că dau buzna în prima librărie şi întreb de ea. Ultima din stoc. Bine, e a mea. Şi totuşi a mai trecut ceva timp până să-mi îngădui să mă apuc de ea. Pentru că, aşa cum se întâmplă de multe ori, după ce cumpăr o carte nu mai am neapărat chef s-o citesc şi încep s-o ignor. Din fericire n-am ignorat-o prea mult.

   Aşa că ieri am luat-o în mână şi am zis: „fie ce-o fi”. M-am apucat de ea şi da, m-a cucerit de la primele pagini.

   E greu să nu te întrebi ce urmează după ce vezi cum Cynthia, o adolescentă de doar paisprezece ani se trezeşte într-o dimineaţă, după o noapte de beţie, şi îşi dă seama că toată familia ei a dispărut. Fără a lăsa nici un bilet, fără a lăsa nici o urmă, nici un cuvânt, întreaga familie – tată, mamă, frate – dispare de pe faţa pământului. Şi ce e mai rău să crezi? Că întreaga ta familie a fost ucisă sau că au fugit preferând să aibă o viaţă departe de tine?

   Răspunsurile acestea Cynthia nu le află imediat, ci abia după douăzeci şi cinci de ani când chiar ea e căsătorită şi are o fetiţă.

   Întrebările vin cu duiumul şi chiar dacă cititorul are impresia că prinde câte un fir, tot se întreabă de ce.

   Drumurile se complică. În urmă cu douăzeci şi şase de ani a avut loc o crimă, aparent fără nici o legătură cu această misterioasă dispariţie şi, la drept vorbind, legătura e prea mică, dar intrigantă. Un interlop care încearcă să-l ajute pe soţul disperat al Cynthiei. Apariţii şi dispariţii. Crime care complică şi mai mult situaţia şi greşeli care au dus la una din cele mai oribile crime.

   Adevărul? Uneori e mai bine să nu-l cunoşti. Cel puţin aşa reiese din acest roman.

   Doar că, în afară de thriller, povestea personajului şi dramele lui, mai aveam câte ceva de învăţat despre cum să ţii un om lângă tine întreaga viaţă terorizându-l.

   Povestea este cu atât mai inedită fiind istorisită din perspectiva soţului victimei. Acum se mai pune şi o altă întrebare: oare Cynthia nu e nebună? Oare nu ea a scormonit şi a readus trecutul după atâta timp înscenând toate aceste lucruri pentru a atrage atenţia asupra ei? Dar dacă chiar ea şi-a ucis familia?!

   Sigur, nu puteţi răspunde acestor întrebări fără să citiţi cartea. Dar vă asigur că ori de câte ori veţi crede că v-aţi dat seama de adevăr, chiar atunci lucrurile se schimbă la o sută optzeci de grade. La drept vorbind mie mi-a plăcut mult mai mult decât toată scriitura lui King la un loc.

   Aşa că nu o rataţi!

Titlul: Hoţii de timp

Autor: Ivona Boitan

Editura: Crimescene publishing

   Ivona spune mereu că singuri ne furăm timpul, ceea ce e perfect adevărat. La un moment dat întreba autoarea ce am face dacă ziua ar avea cu opt ore în plus. Probabil că ne-am plimba mai mult cu liftul şi am învăţa şi noi ceva fizică cuantică.

   Este un thriller fantastic şi e greu să aveţi altă impresie. Recunosc că am mai citit câteva cărţi în gen, dar nu la fel de profunde.

   O să vă spun ce are foarte bun cartea asta: un personaj masculin pe numele său David David, alintat Dada. Mi se pare destul de greu să fii femeie şi să gândeşti ca un bărbat, dar Ivona m-a păcălit destul de bine pentru că din când în când mă mai uitam pe copertă să nu cumva să fi greşit eu autorul. Şi dacă vă place umorul de tip canadian, ei bine, atunci aici aveţi din plin. Nu numai atât, aveţi şi umor inteligent dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Cred că ar trebui să fi trecut prin ceva lecturi suplimentare pentru a pricepe unde bate autoarea în anumite cazuri.

   Nu e chiar o carte de citit în avion, cu toate că face parte din genul crime, e destul de profundă şi greoaie. Şi când mai apare şi liftul, fizica cuantică şi existenţele paralele, parcă îţi vine să dai fuga în librării şi să ceri „o fizică cuantică pentru începători”. Cel puţin din punctul ăsta de vede m-a făcut curioasă, trebuie să mă apuc de fizică cuantică, cazurile se rezolvă mai întortocheat aşa şi totuşi cu luciditate.

   Avem un cadavru. Avem? Aşa se pare şi totuşi… Avem patruzeci şi şapte de Elena P. Da, aţi citit bine: patruzeci şi şapte. Toate primesc un mesaj misterios: „Te iubesc! Te aştept la locul ştiut”. Avem un cadavru ce facem cu el? Îl ducem la morgă pentru că nu trebuie să afle nimeni, de ce?, nu e un mister, dar vă las pe voi să descoperiţi.

   Neavînd un caz oficial Dada trebuie să interogheze cinci Elene P pentru a afla adevărul. Dar cum să le interogheze fără a le spune că au legătură cu mortul, despre care ele nu ştiu că e mort. Şi aici începe nebunia.

   Nu de alta, dar bietul Dada cu cinci s-ar mai fi descurcat, dar când apar o droaie de Elene P situaţia devine agitată. Se mai linişteşte când două dintre ele mor, dar ce moarte… ehee, şi ce zice legistul? „Moarte naturală”. Nu-i ciudat ca oamenii să tot moară de moarte naturală când avem suspecţi şi mobilul crimei? Depinde cum vedeţi problema sau cum o aranjează fizica cuantică.

   Dar eu atât vă spun, dacă aveţi intenţia de-a vă plimba cu liftul gândiţi-vă de două ori. Nu că n-ar fi bine, dar s-ar putea, în anumte cazuri, să fie periculos.

   Cel mai mult mi-a plăcut Dada. Nu, nu e un fel de Colomb, cu toate că ai avea senzaţia să-l categoriseşti astfel. E doar un fel de Dada. Un poliţist care e ba prea prost, ba prea deştept. Cum e de fapt? Păi şi asta o să fie interesant să descoperiţi singuri, că de aia avem carte.

   Excelentă. Mi-a plăcut la nebunie, şi totuşi… da, sufletul meu tot la prima cartea a autoarei a rămas „Cu sânge rece şi albastru” (http://www.tritonic.ro/isbn-Cu_sange_rece_si_albastru-978-973-733-242-4.htm). Ar fi frumos să nu o rataţi nici pe asta. Ar fi mare păcat, de fapt.

   Până la sfârşitul lunii veţi găsi „Hoţii de timp” la chioşcurile de ziare sau la orice punct de felul acesta din centrele comerciale, alături de Revista Flacăra. La pachet. Şi costă numai 10 lei. Puţin, domnilor la cât e de mişto cartea. A zis şi Lucia că e şi dacă a zis Lucia e suficient. Oricum părerea mea nu s-ar fi schimbat.

   Şi ţinând cont că mai e puţin şi vine weekend-ul, ei bine, puteţi să încercaţi: vă promit umor, inteligentă, anchetă şi fantastic. Toate într-o singură carte. Plus o revistă cu un reportaj de excepţie.

   Hai să citim sănătoşi!

Un roman polițist fantastic scris de o autoare româncă?! Nu se poate, așa ceva nu poate exista! Și totuși?… Ivona Boitan se joacă de-a fața ascunselea cu mințile noastre, ale cititorilor… Locotenentul DaDa aleargă printre Elene urcând și coborând cu liftul unui zgârie nori… Umor și suspans, răsturnări de situație, toate în paginile acestui volum care se va citi pe nemâncate și pe nedormite… După romanul „Cu sânge rece și albastru” Ivona atacă zona mystry & thriller cu mare succes. Mai așteptăm și altele…

Bogdan Hrib

Titlul: Fata care s-a jucat cu focul

Seria: Millennium (vol 2)

Autor: Stieg Larsson

Editura: Trei

Traducere: Elena-Maria Morogan

   Ca să îmi amintesc ce am zis prima oară când am vorbit despre această carte ar fi o nebunie. Nu din pricină că de m-aş strădui nu aş reuşi, ci din cauza acţiunii complicate.

   Dacă vă amintiţi sau dacă aţi citit prima parte, atunci cu siguranţă, cât de cât, mai ştiţi că Lisbeth Salander, cel mai mare haker al suediei, reuşeşte, după ce-l ajută pe Mikael Blomkvist, să dea o lovitură importantă şi să dispară cu o sumă mare de bani. Asta după ce tuturele ei a violat-o iar ea l-a pus la respect.

   Dacă acest nou roman arată, la început, o Lisbeth cât de cât liniştită, la fel de ciudată, dar părând mult mai umană, pe parcurs, lucrurile sunt menite schimbării.

   Lisbeth dispare, iar Mikael, înnebunit, continuă să o caute în fiecare zi, până când decide să renunţe. Dar nu toţi renunţă la Lisbeth, pentru că, pe de o parte, aceasta ştie un secret înfiorător, iar pe de altă parte, tutorele ei legal îşi doreşte răzbunarea.

   Iar când Lisbeth decide, în cele din urmă, să se întoarcă din minunatul său concediu, se trezeşte prinsă între două crime inumane. Pe de o parte familia Svensson (Dag şi Mia) sunt asasinaţi în stil de execuţie, iar pe de cealalaltă parte, tutorele ei care e găsit omorât în acelaşi fel.

   Cum ajunge Lisbeth implicată în asta? E greu de explicat, chiar şi pentru cititorul atent.

   Cartea mi s-a părut mult mai bună decât prima. Am auzit păreri cum că Lisbeth e prea fenomenală, că e mult prea aproape de-a fi o supereroină, etc, dar eu nu cred asta. Cred doar că Larsson a reuşit să aducă personajul feminin la adevărata lui valoare.

   O carte despre care nu se pot povesti multe fără a dezvălui secrete ce ar trebui savurate şi citite de fiecare în parte. O carte minunată care chiar nu ar trebui să lipsească din conştiinţa iubitorului de crime şi thriller. O operă de referinţă a genului poliţist.

Titlul: Masca Morţii Roşii şi alte povestiri

Autor: Edgar Allan Poe

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Ioana Ionaşek

   N-am făcut niciodată un secret din faptul că am preferat întotdeauna proza poliţistă a lui Poe celei de anticipaţie. Cu ceva ani în urmă am mai citit câteva povestiri poliţiste ale autorului, unele dintre ele aflându-se chiar în cartea de faţă, şi, de atunci, aş fi vrut să pot avea acces la mai multe scrieri ale sale de gen. Dar, cumva, tot cele de anticipaţie au fost la înaintare. De parcă fanii crime-ului nu ar merita suficient să-l cunoască pe Poe.

   Din fericire pentru mine, sunt în stare să citesc şi crime-ul şi anticipaţia scrisă de Poe, chiar dacă, aşa cum am spus deja, prefer poveştile poliţiste. Ţine de gusturi şi de deschidere. Iar spre anticipaţie cu deschiderea mai greu, chiar dacă Poe îşi explică extraordinar de bine fiecare idee.

   Crimele din Rue Morgue:

   Aceasta e una din poveştile pe care am citit-o acum mulţi ani şi am recitit-o recent. Mi-am dat seama că tot ceea ce-mi aminteam din povestire era criminalul, dar nu mai ţineam minte detaliile. Unde a început, cum a început şi mai ales de ce.

   Două doamne, mamă şi fiică, sunt găsite ucise într-un mod bestial. Ei bine, cine e criminalul? Povestea se bazează mai mult pe articolele din ziare şi pe bârfele de la colţuri. Fiecare îşi dă cu părerea. Ba un nebun scăpat de la balamuc, ba unu om prea furios, etc. Dar adevărul? Sunt convinsă că cel puţin jumătate din cititorii ţării acesteia au citit această poveste. Cred că e una dintre cele mai cunoscute. Poate că unii îşi amintesc cine sau ce e criminalul, poate alţii nu. Dar nu are nici o importanţă pentru că detaliile fac toţi banii. Fără detalii, povestea ar fi la fel ca oricare altă scriere poliţistă. Dar Poe s-a remarcat şi în acest domeniu prin scriitură, coerenţă şi antenţia pentru detalii. Poate una dintre cele mai frumoase poveşti cu iz de crime spusă vreodată.

   Misterul Mariei Rogêt (continuare la crimele din Rue Morgue):

   La doi ani după crimele din Rue Morgue, apare Maria. Maria o fată frumoasă ce trăia alături de mama ei şi de care se îndrăgosteşte nebuneşte un parfumier. Dacă povestea începe cu un iz de paranormal, când Maria e găsită moartă, după ce prima oară dispăruse trei luni, iar mai apoi trei zile, lucrurile încep să se adâncească, dar nu în mister, ci în logică.

   Urmează o anchetă minuţioasă, aşa cum numai Poe o poate face. E ciudat cum în aşa puţine pagini autorul spune atât de multe lucruri părând totuşi uşor de citit şi uşor de memorat.

   Ancheta, aşa cum am spus, este minuţioasă, dar timpul trece. Ei bine, va trebui să descoperiţi singuri cum se termină povestea.

   Scrisoarea furată:

   Acelaşi Dupin, ca şi în celelalte două povestiri, este pus în faţa unui caz evident. Pentru că, la drept vorbind, cele mai grele cazuri sunt cele evidente. Desigur, este vorba despre un document furat din apartamentele regale. Dar doar atât să fie?

   Pisica neagră:

   Nu, ne e aşa cum aţi crede. Nu e vorba despre vestita expresie „ceasul rău, pisica neagră”, e vorba chiar de o pisică neagră, două. Două pisici negre. Prima ucisă de proprietar, a doua venită în casa ucigaşului pentru a răzbuna moartea primei. Simplu, logic, coerent. Am mai spus că Poe avea o problemă cu pisicile.

   Masca Morţii Roşii:

   Cred că şi această nuvele poliţistă e destul de cunoscută de către fanii genului, altfel nu are cum. „Moartea roşie” a debutat ca una din cele mai rele epidemii, dar asta nu l-a împiedicat pe prinţul Prosper să dea un bal mascat. Şi tocmai în acea noapte, în camerele lui minunate, minuţios descrise, îşi face apariţia şi „Moartea roşie”.

   Tu eşti ucigaşul:

   Aceasta este povestea care mi-a plăcut cel mai mult. E imposibil să nu fiţi atraşi de simplitatea faptelor, de crima comisă şi de cel ce a comis-o. Cel puţin în lumea lui Poe s-a făcut dreptate, în a noastră, în zilele pe care le trăim, mi se pare destul de greu de crezut.

   O carte minunată ce merită toată atenţia cititorului de gen. Lectură plăcută!

Titlul: Oscar Wilde şi crimele la lumina lumânării

Seria Oscar Wilde – Crimă şi mister

Autor: Gyles Brandreth

Editura: Nemira

Traducere: Gabriel Stoian

   Când autorul acestei serii a descoperit că Arthur Conan Doyle şi Oscar Wilde au fost prieteni, şi-a spus că se impune să scrie despre cei doi. Să îi facă personaje reale şi în acelaşi timp să-şi imagineze cum ar fi fost viaţa lor dacă…

   Cam aşa s-a născut această serie, dacă e s-o spunem în puţine cuvinte. Personaje reale, ce au trăit cândva şi ce încă mai trăiesc în sufletele noastre, au şansa de-aş demonstra abilităţile de detectivi. Aşa că Oscar se confruntă cu o crimă. Una din cele mai dubioase crime londoneze. Se presupune că aceasta este cartea de început. Aici ni se explică, într-un alt mod, cum Wilde şi Doyle s-au întâlnit. Cartea este povestită de Robert Sherard, iar aceasta urmăreşte întocmai tiparul Holmes-Watson. Doar că de data asta rolul lui Holmes îi revine scriitorului Oscar Wilde. Când acesta descoperă trupul unui băiat, cu o orientare sexuală îndoilenică, încep şi problemele. Mai ales că trupul dispare, făcând astfel să dispară orice urmă de crimă. Doyle îi dă speranţe lui Wilde trimiţându-l la unul dintre detectivii londonezi, bun prieten al său. Dar nici acesta nu îl poate ajuta fără a avea trupul victimei sau măcar un semn care să-i dea de înţeles că într-o cameră, la lumina lumânării, s-a produs un asasinat.

   Pe lângă această enigmă cu care se confruntă scriitorul, descoperim şi un Wilde mult mai bun decât Holmes. Un om cu un simţ de observaţie extraordinar, făcându-l astfel pe personajul lui Doyle să pălească. Dar, pe lângă asta, descoperim şi un adevărat domn, un om care admiră frumuseţea, atât pe cea masculină cât şi pe cea feminină, şi urăşte urâţenia. Dar cel mai bine, autorul reuşeşte să îmbine viaţa reală a lui Wilde cu cea imaginară. Personajul este atât de bine conturat, încât, cu timpul, cititorul nici nu mai este cu adevărat interesat de rezolvarea misterului.

   Cu paşi mici, chiar înceţi, Wilde reuşeşte să îl dea în vileag pe asasinul băiatului, ba chiar reuşeşte şi să împiedice o altă crimă, chiar dacă între timp alte două asasinate au loc.

   E un thriller interesant. Un joc între imaginar şi real foarte bine pus la punct. În plus aveţi posibilitatea de-a afla câte ceva din viaţa reală a marelui Wilde. Tocmai de aceea recomand seria cu plăcere. Şi sper ca toate cărţile să fie traduse.

Titlul: Ochiul lunii

Seria: Cartea fără nume (probabil)

Autor: Anonymous

Editura: Leda

Traducere: Ruxandra Ana

Nota editorului: „Cartea conţine expresii dure, cu sens şi conotaţii sexuale, dar nu face decât să redea limbajul obişnuit din Santa Mondega. Interzisă cititorilor sub 18 ani”

   Ok, pot să-i spun editorului că limbajul putea fi şi mai dur? Sinceră să fiu mult mai dură mi s-a părut „Evanghelia după Satana”, dar, în fine, fiecare cu gradul său de duritate. Limbajul? Poate, uneori, cu toate că am auzit şi mai rele. Iar dacă ipocrizia din noi nu ar fi aşa de mare, şi nu ne-am dat drept fecioare şi flăcăi, cu siguranţă că ne-am da seama că, la un moment dat în viaţa noastră, am înjurat şi mai rău de atât.

   Dar nu o să duc acum o luptă împotriva ipocriziei, ci o să trec la conţinutul cărţii.

   Ca de obicei, Bourbon Kid pare a fi cel mai tare. Mai tare decât ar trebui să fie de fapt. Dacă până acum habar nu aveam ce s-a întâmplat cu personajul şi de ce a decis să omoare fără milă pe oricine îi ieşea în cale, această a doua carte ne explică. Dar asta nu e tot, pentru că toată lumea vrea să scape de acest Bourbon Kid care le încurcă mereu planurile. Aşa că vampiri, poliţişti, vârcolaci, Serviciul Secret american sau, pur şi simplu, răul absolut, cu toţii vor să dea de bărbatul misterios care se ascunde în spatele unei glugi şi ucide fără milă. Doar că modul lor de-al provoca nu e unul tocmai fericit, mai ales că Kid, între timp, a ajuns să fie şi vampir. Iar singura metodă de vindecare este deţinută de ochiul lunii, un obiect pe care-l deţine călugărul Peto.

   Dar nu numai Peto îşi face apariţia în acest nou roman, ci şi Dante, căruia Kid îi era dator. Aşa că vechea „gaşcă” se reîncheagă. Răul câştigă, asta dacă putem vorbi despre bine în cartea asta, iar Kid ia, în cele din urmă, o decizie surprinzătoare. Cu toate astea n-am înţeles exact ce a făcut Cartea morţilor, de fapt am înţeles ce a făcut, dar n-am priceput de ce.

   Pot spune că prima parte a poveştii a fost mult mai bună din punctul meu de vedere. Îmi plăcea mai mult când îl consideram pe Kid un personaj misterios. Aici m-am apropiat prea mult de el şi am ajuns să-i dau dreptate, lucru pe care nu aş fi vrut să-l fac. Dar dacă autorul a decis aşa nu e nimic de făcut. Cu toate astea sper că există o continuare, pentru că, dacă în Cartea fără nume nu am rămas nelămurită, de data asta mai am lucruri pe care vreau să le înţeleg, dacă tot am ajuns să-l înţeleg pe Kid. Totuşi, sper ca autorul să întoarcă lucrurile şi să-şi pună eroul să facă ceva ce eu nu pot înţelege, pentru că altfel îmi devine antipatic.

   Şi totuşi, dându-l pe Kid de o parte, ei bine, da, veţi avea parte de thriller, horror şi o lume destul de violentă, chiar dacă nu la fel de violentă ca în prima parte.

   Cred că se putea şi mai bine. Dar aştept continuarea pentru mi se da peste nas.

Titlu: Somalia, mon amour

Autori: Bogdan Hrib/Sofia Matei

Editură: Tritonic

   Bine, putem începe cu „autorul” Sofia Matei. Din punctul meu de vedere putea fi trecută la mulţumiri speciale, pentru că Bogdan a scris singur singurel cartea asta. Desigur, comunicatele de pe anumite vapoare îi aparţin Sofiei, dar şi ea le-a luat de la cei care le-au emis. Adică da, comunicatele sunt reale, şi e vorba de anul 2009. Pentru cei care n-au urmărit ştirile vă anunţ că anul ăsta, cu adevărat, piraţii somalezi au luat ostateci, cu vapor cu tot, printre care au fost şi români. Tocmai de aici începe şi povestea lui Stelian Munteanu.

   Pe Stelian Munteanu îl cunoaşteţi deja din „Filiera grecească” şi „Blestemul manuscrisului”, iar acum revine pentru a se lupta cu pirateria somaleză. Nu că ar şi face ceva, la drept vorbind. Mai mult încasează şi tace. Ceea ce e minunat. Iar în timpul ăsta Sofia Matei e răpită, bătută, pe cale de-a fi violată, iar Puskin rezolvă totul.

   Interesant e că apare un personaj de pe „lumea cealaltă”. Unii ar trebui să rămână morţi, dar sunt greu de convins. Apare şi un personaj controversat în lumea politică a zilelor noastre, Profesorul. Hmm, la cine s-o fi gândit autorul? Dar, pe lângă răpiri, împuşcături (da, Stelian iar stă cu pistolul în buzunar fără să-l folosească) desigur, avem povestea de dragoste.

   Aici e aici pentru cunoscători. Dar şi celorlalţi vă spun eu că această iubire e reală. Şi da, Stelian, şi eu aş vrea să văd inelul de logodnă Iubirea dintre Sofia şi Stelian… ehee… mai bine tac. Vă las pe voi să vă daţi cu presupusul, dar vă garantez că există şi în realitate. Şi va exista mult şi bine de acum încolo. Cel puţin aşa sper.

   Dar trecând peste toate astea trebuie să vă spun că avem o carte bine documentată, cu foarte multe elemente reale, şi într-un fel avem posibilitatea de-a trece prin Somalia cu ochii imaginaţiei. Chiar dacă în carte e descrisă o Somalie reală, cititorul poate călători nestingherit.

   Cea de-a doua jumătate a cărţii, culmea, mi-a plăcut mai mult, pentru că vorbim despre tensiuni, despre rosul unghiilor şi despre incertitudine. Iar Puskin are darul de-a mă enerva tare.

   Da, e o carte bună, cu ironii şi tristeţi. Cu realităţi şi fantezii. O, şi să nu uit de minunatul triunghi amoros. Dar pentru asta vă las pe voi să citiţi, chiar merită.

   Cartea aparţine genului thriller geopolitic. N-am mai citit până acum aşa ceva, tocmai de aceea sunt şi eu mirată că mi-a plăcut. Nu au reuşit să mă plictisească nici comunicatele de presă. Din contră, mi s-au părut a fi instructive.

   Acestea fiind spuse vă las să comandaţi cartea şi să vă delectaţi!