Titlul: Nu plânge sub clar de lună

Autor: Heather Davis

Editura: Leda

Traducere: Carmen Botoşaru

   Shelby e o adolescentă obişnuită, cu veşnicele probleme legate de vârstă. Uneori se încurcă cu băieţii cu care n-ar trebui, dar ăsta nu e un motiv pentru a fi trimisă departe de casă. Cu toate astea, mama ei vitregă, o tinerică care umblă după banii tatălui ei, un inventator celebru, decide că fata le face prea multe probleme şi ar trebui dusă, pe timpul verii, într-o tabără de reeducare. Condiţia fiind clară: „fără băieţi”.

   Taberele din care trebuie să aleagă eroina, cu toate că mama ei vitregă ar fi vrut s-o vadă în deşert, sunt dintre cele mai rele. Dar, într-un final, Shelby se hotărăşte pentru Tabăra Semilunii, un loc mai puţin periculos decât celelalte. Chiar dacă nu-i făce nici o plăcere să se afle printre acei tineri, Shelby îşi face repede prieteni. Când mai apare şi Austin, fiul unui rock-er celebru, lucrurile încep să o ia razna.

   Ştia că a promis că va sta departe de băieţi pentru că altfel va ajunge în tabăra din deşert, care era mai mult un fel de armată, dar de Austin, pur şi simplu, nu avea cum să stea la distanţă.

   Când mai află şi secretul băiatului, chiar că nu mai poate sta departe. Austin, ca întreaga lui familie, e vârcolac. Şi numai un anume ser, făcut special pentru ei, îl ţinea în nopţile cu lună plină la înfăţişarea de om. Chiar dacă, la drept vorbind, Austin putea să se transforme oricând dorea, dar luna plină scotea lupul din el.

   Însă atunci când serul îi este confiscat şi luna plină se apropie, Austin trebuie să se încreadă în cineva. Şi pentru că Shelby tot are o problemă cu ajutorarea oamenilor, atunci apelează la ea.

   E greu să crezi că băiatul pe care-l iubeşti e vârcolac, dar când îţi dai seama de asta cum reacţionezi şi ce ai de gând să faci pentru a-l ajuta? Fireşte, aproape că faci tot posibilul să ajungi în tabăra diabolică şi chiar reuşeşti, dar iubitul tău vârcolac a scăpat. Dar asta să fie tot ceea ce contează?

   Vă garantez că e o carte foarte bine scrisă. O lectură pentru adolescenţi care pune în valoare, mai presus de orice, prietenia şi bucuria de-ai ajuta pe ceilalţi indiferent în ce belele te vei băga pentru asta.

   Nu numai că mi-a plăcut cartea, dar o şi recomand cu mare căldură. Şi nu numai adolescenţilor. Toţi avem ceva de învăţat de la Shelby.

   Lectură plăcută!

Titlu: Trois

Autor: Julian Barnes

Editura: Nemira

Recenzie de Andra Pavel (http://adakiss.wordpress.com/)

   De la început aflăm că avem de-a face cu trei voci, Stuart, Gillian şi Oliver. Fiecare are ocazia să povestească cele întâmplate, în felul în care le percepe.

    Ideea de bază e una destul de plicticoasă: doi prieteni din copilărie ajunşi la maturitate. Cel retras, ruşinos, fără noroc la femei, se însoară. Celălalt ascunde, în spatele fericirii pentru tânărul cuplu, dragostea pentru soţia prietenului. Ceea ce este într-adevăr interesant la carte este felul în care este scrisă. Un fel de şedinţe terapeutice, mare parte, individuale. Cei trei povestesc în continuarea celuilalt, fiecare punând trăirile lor în evidenţă. Oliver este băiatul fără slujbă stabilă şi, implicit, fără bani, cu noroc la femei, inteligent şi amuzant. Uneori excentric, de cele mai multe ori deplasat, dar enervant de irezistibil. Stuart este bancherul absolut, care calculează norme şi probabilităţi fiscale, inflaţii şi procentaje. Pe cât de mult îşi iubeşte prietenul de-o viaţă, pe atât de tare îl urăşte, tocmai pentru că are noroc. Ascunde, însă, acest sentiment de gelozie, în spatele unei critici continue asupra comportamentului desfrânat al scumpului Ollie. Gillian e căsătorită cu Stuart, zice ea, pentru că e îndrăgostită. Se teme, însă, să rămână singură şi să fie catalogată din cauza a ceea ce a făcut tatăl ei, părăsindu-şi familia pentru o puştioaică de şaptesprezece ani.

   Dacă nu ar fi replicile acide, sau povestirile haioase, sau filozofiile lui Oliver, ar trebui să fi renunţat la a citi povestea.

„Ca să capeţi încredere, trebuie să ai deja încredere, e un cerc vicios.”

„Tura mea îi ameninţa regina; tura lui ameninţa regina mea. Avea să fie remiză sau o distrugere reciprocă?”

„Când eşti deja îndrăgostit, te îndrăgosteşti mai uşor.”

„pe măsură ce împarţi viaţa cu cineva, îţi pierzi, încetul cu încetul, capacitatea de a-l face fericit, în timp ce puterea de a-l răni rămâne intactă.”

„Îi urez… reversibilitate.”

   Jocurile de cuvinte te captivează. Nedumerirea lui Gillian când află de dragostea lui Oliver pentru ea ţi se întipăreşte în memorie. Ajungi să te întrebi, în clipele în care ai fost distras de la lectura cărţii, ce va face, va rămâne cu Stu sau îl va accepta pe Ollie?

„Punctualitatea e virtutea celor plictisiţi.” – Oliver, indirect, despre Stu. Oliver este nonconformistul care, predând engleza ca limbă străină la o şcoală britanică, face avansuri elevelor, motiv pentru care este nevoit să schimbe două locuri de muncă.

„ Am să vă spun ceva ce n-aţi mai auzit până acum. Pravda înseamnă în ruseşte adevăr. Nu, asta bănuiesc că ştiaţi. Altceva vreau să vă spun: în ruseşte nu există rimă pentru pravda. Gândiţi şi meditaţi asupra acestei deficienţe. Nu-i aşa că vă stârneşte un ecou în canoanele minţii?”

   După câteva capitole ajungi să nu mai ai nevoie de menţiunea de la începutul paragrafului care indică persoana care vorbeşte. Le înveţi gândirea.

„- Te iubesc. Te voi iubi mereu. N-am să încetez niciodată. Acum e mai bine să plec.

 Trei ore mai târziu, m-a sunat.

- Da? am spus.

- Te iubesc.

Am pus receptorul în furcă. Aproape în aceeaşi clipă, s-a auzit cheia lui Stuart în broască. Ardeam.”

Cine credeţi că a spus-o pe asta?

   Dacă aţi înţeles, citiţi cartea toată. Dacă nu, citiţi-o, ca să înţelegeţi. Ce preferaţi?

Titlu: Fluturele de hârtie

Autor: Diane Wei Liang

Editura: Nemira

Recenzie: Ada Pavel (http://adakiss.wordpress.com/)

   Prima pagină ne anunță că e un roman polițist. Sună deja bine, nu? Înseamnă că o să vă placă. Pentru că „Fluturele de hârtie” e mai mult decât atât. E un roman care contopește amintirile din lagărele Lao Gai, revoltele tinerilor împotriva comunismului din ’89, tradițiile și superstițiile chinezești, scrisorile unei vieți uitate.

   Mei Wang conduce o agenție de investigație sub paravanul unei companii de consultanță, deoarece detectivii particulari sunt în afara legii. Când este solicitată de președintele unei case de discuri, Domnul Peng, cu privire la dispariția unei vedete, Kaili, Mei începe o căutare anevoioasă. Kaili mai dispăruse în trecut, reapărând după câteva zile, așa că nimeni nu era prea îngrijorat. Detectiva ajunge în casa vedetei, unde dă peste niște scrisori din trecut, adresate unei Kaili inocentă și mai puțin capricioasă. Acestea, la fel ca firavul și complicatul fluture de hârtie, sunt semnate de un tânăr, L. Cu fluturele drept dovadă, Wang se pierde prin hutong-urile de la periferie, printre tradiții, obiceiuri și pregătiri pentru Festivalul Primăverii, care sărbătorește începutul anului chinezesc.

   Mei regretă neimplicarea ei în revolta studenților și suferă, abia acum, pentru că și-a lăsat prietenii la greu. Pe lângă găsirea vedetei, detectiva reușește o regăsire a propriei persoane și caută să-și ierte mama, care își trădase soțul cu mulți ani în urmă.

   Cartea aduce, pe lângă suspansul și intrigile anchetei, impresii din închisoare, indicii despre concepțiile comuniste ale oamenilor, cuvinte chinezești, tradiții și superstiții în jurul morții unui om.

   Un roman care lasă cititorii mai bogați în cultura chinezească, dar cu un gust amar, constatând reticența provocată de atâția ani de conducere totalitară.

                Lectură plăcută!

Seria: Casa nopţii

Titluri: Trădarea; Aleasa

Autori: P.C Cast şi Kristin Cast

Editura: Litera

Traducere: Mariana Piroteală

   După ce ne familiarizăm cât de cât cu Casa Nopţii şi cu cei însemnaţi de vampiri pentru a deveni la rândul lor asemnea, următoarele două volume ne oferă ceva suspans suplimentar.

   În prima parte „Semnul” o cunoaştem pe Zoey şi ne familiarizăm cu semnul şi lumea vampirilor care sunt altfel decât morţii vii despre care am tot auzit până acum. Aceşti copii învaţă cum să devină vampiri şi nu sunt nici pe departe nemuritori. Cu toate că…

   Ei bine, în „Trădarea” aflăm lucruri îngrozitoare. Marea Preoteasă nu mai pare chiar aşa de mare, iar duşmanii devin prieteni în timp ce prietenii devin duşmani. Vă amintiţi poate că uneori novicii nu rezistau trnsformării şi mureau. Aşa se întâmplă şi cu cea mai bună prietenă a lui Zoey, după ce aceasta îi ia locul Afroditei la şefia Fiicelor Întunericului şi prietenii ei descoperă că au afinităţi cu elementele: apă, aer, foc, pământ.

   Dar asta nu e tot. Pentru că viaţa eroinei se complică şi din punct de vedere sentimental. Îşi impregnează iubitul uman, în timp ce are un iubit aproape vampir şi se îndrăgosteşte de un vampir în toată regula.

   Iar când iubitul uman este răpit şi ameninţat cu moartea forţele eroinei se dezlănţuie.

   În partea a treia, după ce Zoey află teribilul secret al Marii Preotese şi încearcă să-şi salveze cea mai bună prietenă din a deveni un zombie veritabil, aceasta încearcă să îşi rezolve şi problemele sentimentale. Erik devine vampir în toată regula, iar ea scapă de impreganare. Doar că, în timp, prietenii nu mai au încredere în ea şi o părăsesc, iar ea încă nu poate să le destăinuie adevăratele motive pentru care nu le poate spune întreg adevărul. Dacă ar face-o cu toţii ar fi într-un mare pericol.

   În schimb, află pe propria-i piele cum e să te trădeze cel pe care-l crezi mai presus de orice, dar, totuşi, are şi motive de bucurie, cea mai bună prietenă a ei… Ei, da, aflaţi voi ce se întâmplă mai departe.

   O serie destul de interesantă cu bune şi rele.

   Să aveţi lectură relaxantă!

Titlul: M-am hotărât să devin prost

Autor: Martin Page

Editura: Humanitas

Colecţia: Cartea de pe noptieră

Traducerea: Adriana Gliga

   Antoine e prea inteligent. Încă de la vârsta de şase ani s-a simţit mai deştept ca restul lumii. Acum, la douăzeci şi cinci de ani, conştientizează prea mult lumea aşa că decide să devină prost.

   Aventura lui în lumea celor mai puţin deştepţi începe într-un mod tragic. La început decide că televiziunea sau jocurile prosteşti ar putea să-l ajute. Apoi se gândeşte la sinucidere, dar, după experienţa nefericită a unei femei care şi-a făcut din sinucidere un scop, nereuşind niciodată, Antoine decide să asculte sfatul medicului şi să ia pastile antidepresie.

   Antoine trăieşte în secolul în care lumea e superficială. E suficient să privească la televizor pentru a fi mulţumiţi. Personajul nostru are impresia că proştii sunt cu adevărat fericiţi, aşa că el vrea să devină asemenea lor, pentru a nu mai căuta sensul vieţii şi pentru a-şi putea trăi viaţa fără să-şi mai pună întrebări.

   După ce urmează tratamentul pe care il dă doctorul, Antoine se schimbă. Începe să înţeleagă cum merg lucrurile şi din omul inteligent, dar sărac, devine un broker bogat şi bine cotat. Însă, înainte de-a începe experimentul, Antoine le cere prietenilor săi ca după un anumit timp să intervină. Nu vrea să rămână prost la nesfîrşit. Prostia nu este, totuşi, o condiţie.

   Dacă ar fi să rezum cartea în câteva cuvinte, atunci o voi face tot prin intermediul autorului:

„Oameni superficiali, încuiaţi, minţile

Înfumurate şi entuziaste vor

Ca orice să aibă o concluzie;

Ei caută rostul vieţii,

Ei da, şi dimensiunea infinitului, ehe!

Mmm, în biata lor mânuţă,

Un pumn de nisip,

Şi îi spun oceanului:

„O să număr firele de nisip

De pe malurile tale”, yeah!

Dar cum firele le curg printre degete, daaa,

Şi numărătoarea e lungă,

Dau din picioare şi plâng,

Da, plâng.

Ştii ce trebuie să faci

Pe malul oceanului?

Trebuie să îngenunchezi sau

Să te plimbi, da!

Plimba-te.”

   Dar trebuie să vă mai dau un pasaj absolut excepţional:

„

- De ce nu mai ai prieteni?

Au mucegăit. Nu remarcasem că au o dată de expirare. Trebuie să fii atent la asta. Prietenii mei au început să aibă urme de putregai, pete verzi destul de scârboase. Ceea ce spuneau începea cu cu-adevărat să miroasă rău…

- Asta poate fi periculos.

- Da, ar fi putut să-mi dea salmoneloză.

- I-ai pus în lada de gunoi?

- Nu, n-a fost nevoie, s-au aruncat singuri în viaţa lor fără vlagă.

- Eşti aspră.

……

- Eşti foarte nedrept. Tu nu judeci pe nimeni?

- Încerc, dar e greu.

……”

   Aşadar o lectură şi pentru cei prea inteligenţi, dar şi pentru cei ce au reuşit să-şi păcălească inteligenţa şi au reuşit experimentul.

   Nu vă lăsaţi păcăliţi, chiar e o carte bună!

Titlul: Furia

Seria: Jurnalele vampirilor – 3

Autor: L.J. Smith

Editura: Leda

Traducere: Mirella Acsente

Stefan, Damon şi Elena se întorc.

Elena s-a transformat după ce cineva a înecat-o. Şi s-a transformat datorită faptului că luase sânge atât de la Stefan, cât şi de la Damon. Ucigaşul nu a ştiut asta, şi a sperat că va scăpa de Elena pentru totdeauna. Dar cine e ucigaşul şi de ce o urăşte atât de tare pe Elena?

Trebuie să recunosc că primele două volume nu m-au încântat prea mult. Altă poveste cu vampiri, altă poveste de amor. Alte suflete damnate să iubească o eternitatea ceea ce nu au. Ceea ce te face să-ţi pui întrebarea firească: şi de ce nu termină cu aşa zisa lor viaţă? Greu de spus. Acum că Elena a devenit vampir, lucrurile încep cât de cât să se aşeze. Cei doi fraţi încep să colaboreze la insistenţele fetei şi împreună se aliază împotriva „Celeilalte Puteri”.

Când oraşul este ameninţat de Cealaltă Putere, proaspătul vampir, Elena, decide că e momentul să facă ceva pentru oamenii aceia. Nu putea sta pur şi simplu cu mâinile în sân. De aici cartea începe să devină poliţistă. Se caută suspecţii, se elimină prin deducţie logică sau se adaugă.

Dar când Elena îşi dă seama că, de fapt, toate lucrurile se învârt în jurul ei, parcă nu mai este o joacă. Cineva îi ameninţă familia, mătuşa şi surioara. Lucru de care nu şi-a dat seama până acum, dar datorită prietenei ei Boonie, medimul, realizează acest lucru.

Întrebarea firească este cine face toate astea şi, mai ales, de ce o urăşte aşa mult pe Elena?

Răspunsul îl veţi afla chiar voi.

Acum trebuie să recunosc că finalul m-a dezamăgit puţin, abia când reuşisem să mă obişnuiesc cu logica asta sadică a celor trei personaje unul dispare. Eu sper că nu pentru totdeauna ţinând cont că mai există şi o continuare. Acum când cartea s-a transformat într-un adevărat thriller ar fi păcat ca lucrurile să rămână aşa.

Cel puţin ştiu că voi aştepta continuarea cu un interes mai mare de data asta.

Titlul: Box 21

Autori: Roslund şi Hellström

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Viorica Morogan

Premii: Stockholm City Prize 2005 pentru cel mai bun roman

Platinum Pocket Award 2006

   Alţi autori suedezi. Alt bestseller. Suedezii, din câte se pare, predomină pe piaţa thriller-ului. Au ajuns să fie cei mai buni din domeniu. Din punctul meu de vedere sunt chiar cei mai buni.

   Poate că v-aţi gândit că Suedia este o ţară minunată cu posibilităţi minunate şi oameni dintre cei mai oameni. Dar, ca peste tot, lucrurile nu stau chiar aşa.

   Aşa cum spun autorii la finalul cărţii povestea e reală, doar unele nume şi anumite locaţii au fost schimbate.

   Avem un thriller. Unul excelent chiar. Şi dacă e inspirat din fapte reale e cu atât mai bine.

   Avem două prostituate din Rusia aduse în Suedia în urma unei înşelăciuni. Li se promit paşapoarte şi o viaţă mai bună, iar odată ajunse în Suedia trebuie să-şi „plătească” datoria. Aşa fetele se trezesc într-o situaţie neplăcută pe care trebuie s-o gestioneze cum pot ele mai bine.

   Dar în momentul în care îşi dau seama că unul dintre cei care le-au pus în situaţia asta este poliţist hotărăsc să riposteze.

   Ar fi păcat să vă stric povestea lecturii dând în vileag felul în care, cel puţin una dintre fete, a reuşit să se răzbune pe poliţist. În schimb, pot să vă spun că povestea nu s-a terminat şi nu se va termina niciodată. Din păcate, lumea în care trăim, pune tot mai mult bază pe traficul de carne vie. Lucrurile care li se întâmplă fetelor sunt cu adevărat oribile. Uneori, cititorul, va sta să se întrebe dacă aşa ceva e cu adevărat posibil. Vă garantez că e posibil, aşa cum vă garantez că lucrurile astea se întâmplă, unele fiind chiar mai rele decât cele relatate de cei doi autori.

   Veţi avea parte de lucruri înfiorătoare, dar cel mai rău e că veţi descoperi corupţie la nivel înalt şi în alte părţi.

   Sfatul meu: luaţi-vă o zi liberă şi citiţi romanul „Box 21”, merită fiecare filă în parte.

Titlul: Moarte în familie

Seria: Vampirii sudului (Viaţa lângă un vampir)

Autor: Charlaine Harris

Editura: Leda

Traducere: Adrian Deliu

   Seria „Vampirii sudului” a ajuns la volumul X. Charismatica Sookie revine, ca de obicei, ajungând să îi pună pe supranaturali mai prespus decât pe ea însăşi.

   Atunci când apare creatorul iubitului ei, vampirul Eric, şerif peste vampirii din zonă, lucrurile o cam iau razna. Dar nici războiul zânelor nu a lăsat lucrurile tocmai în ordine. Şi când te trezeşti cu vărul tău zână, incredibil de frumos, că vrea să se mute la tine, iar în spatele casei apare un cadavru, atunci chiar că lucrurile încep să devină bizare.

   Ca de obicei Sookie trebuie să facă pe detectivul pentru a afla cine e criminalul, însă, ceva se schimbă şi în ea. Dacă până acum Sookie era împotriva crimelor, după ce a trecut prin atâta suferinţă şi a văzut atâţia oameni sau supranaturali murind şi-a dat seama că de cele mai multe ori singura soluţie rămâne crima. Aşa că încearcă să gândească un plan pentru a-l ucide pe vampirul Victor care ameninţă domnia lui Eric. Între timp ucigând cu sânge rece un alt vampir din calnul lui Victor şi dându-şi seama că nu e chiar atât de rău.

   Dacă până acum eroina principală încerca să împace şi capra şi varza, de data asta ajunge la concluzia că trebuie să facă ceea ce e bine pentru iubitul ei.

   Nu lipseşte pasiunea, misterul, crimele oribile, dar nici viaţa de familie de care Sookie, mai ales acum, are atâta nevoie.

   Seria devine din ce în ce mai interesantă şi mai palpitantă.

   Nu rataţi a zecea carte din serie. Ca de obicei, nu veţi fi dezamăgiţi.

Titlul: Almost Blue

Autor: Carlo Lucarelli

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: George Arion JR

   Trebuie să încep prin a vă spune două lucruri. Mai întâi, coperta românească încă nu se află pe internet. Aşa cum nici cartea nu mai este, momentan, la vânzare. Ea apărând alături de Revista Flacăra va mai dura un timp până când va fi pusă la vânzare în librării şi pe siteul Tritonic.

   Apoi, dacă sunteţi în posesia cărţii sau dacă aveţi de gând să o cumpăraţi, atunci când o ţineţi în mână, nu, nu o deschideţi. Mai întâi daţi un search pe youtube după „Almost Blue” în varianta lui Chet Baker. Doar aşa veţi putea, până la urmă, să auziţi clopotele sau să simţiţi culorile din vocile celorlalţi.

   Pot spune cu mâna pe inimă că Lucarelli e un geniu al romanului poliţist sau mystery and thriller. Nu cred că aţi mai citit până acum o carte atât de ciudată. Două personaje îşi spun povestea la persoana întâi, al treilea, şi cel mai important, îl lasă pe autor să vorbească în locul lui.

   Orbul, care poate distinge glasurile dându-le culori şi asasinul îşi povestesc experienţele stând faţă în faţă cu cititorul. Tânara poliţistă adusă la Bologna special pentru a rezolva cazul află că de fapt e vorba de un criminal în serie. Ceilalţi se lasă greu convinşi de acest lucru, dar când orbul o sună şi îi spune că a auzit „vocea verde” – ceea ce înseamnă un suflet hain – tânara îşi dă seama că e pe drumul cel bun.

   Astfel criminalul şi orbul ajung să se „lupte”, fiecare pentru libertatea proprie. Doar că unul vrea să scape de „clopotele iadului” pe când celălalt nu vrea decât să iubească o „voce albastră”.

   Crimele sunt de-a dreptul odioase, însă ancheta merge repede. Poliţista îşi dă seama cu cine are de-a face, doar că trebuie să facă „iguana” să iasă din cuib. Şi cum să facă asta, ţinând cont că după fiecare crimă asasinul lua pielea celui ucis şi şi-o punea sie? Singurul care îl poate acuza este orbul, pentru că doar el i-a auzit glasul şi e singurul în măsură de-al recunoaşte.

   O carte excepţională pe care ar trebui să o citiţi în compania lui Chet Baker. Poate că nu veţi auzi clopote şi poate că nu veţi înţelege culorile din glasurile omeneşti. Dar cu siguranţă veţi rămâne cu ceva porfund în suflet.

   O carte ce o veţi devora.

Titlul: Invocarea

Seria: Forţele răului absolut. Vol. I

Autor: Kelley Armstrong

Editura: Leda

Traducere: Cristina Jinga

   Autoarea seriei „Women of the Otherworld” sau aşa cum sunt cunoscute primele două volume ieşite pe piaţa românească sub printul editurii Tritonic „Lună Plină” şi „A doua lună plină”, recidivează din nou, de data asta drepturile de autor fiind cumpărate de editura Leda.

   Dacă seria mai sus amintită este una pentru adulţi „Forţele răului absolut” este o serie pentru adolescenţi, unii destul de sadici dacă e să mă întrebaţi pe mine.

   Chole Saunders, o adolescentă relativ normală, cu aceleaşi probleme critice ale vârstei, descoperă că poate vedea fantome. Dar asta nu e nimic, pentru că şi fantomele o pot vedea pe ea. Din pricina acestui motiv Chole ajunge într-un sanatoriu pentru adolescenţi cu tulburări mintale. Doar că sanatoriul nu este ceea ce pare, iar copiii închişi acolo nu sunt chiar nişte adolescenţi cu tulburări psihice. Sunt mai mult de atât.

   Întrebările apar abia când tinerii îşi dau seama că n-au fost aduşi în acel sanatoriu întâmplător şi că nici unul dintre ei nu au probleme psihice. Pur şi simplu sunt diferiţi, am putea spune chiar magici. Chiar dacă personalul sanatoriului pare să nu îşi dea seama de realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Când o grămadă de oase încep să-i vorbească lui Chole, aceasta înţelege tragicul adevăr. Cu toţii sunt acolo pentru a se face experimente pe ei. Şi în cazul acesta tot ceea ce le rămâne de făcut e să evadeze şi să-şi caute singuri drumul în lumea supranaturalilor.

   Reuşita evadării nu e deplină, iar cititorul rămâne cu sufletul la gură în aşteptarea următorului volum.

   Kelley Armstrong nu s-a dezis nici de data asta. Nu contează dacă scrie pentru adulţi sau adolescenţi, pentru că pentru orice ar face-o, pune pasiune şi ştie să ţină cititorul cu sufletul la gură. Foarte interesantă e şi povestea autoarei pe care o puteţi citi pe coperta patru.

   E o serie care trebuie citită. Ba nu, trebuie devorată.