Titlul: Fata care s-a jucat cu focul – vol 2

Seria: Millennium

Autor: Stieg Larsson

Editura: Trei

Traducere: Elena-Maria Morogan

   Cei care au citit volumul întâi al seriei „Bărbaţi care urăsc femeile”, îşi vor aduce aminte uşor de cele două personaje principale: Lisbeth Salander şi Mikael Blomkvist. Recunosc, e greu cu suedezii ăştia. Până şi numele le sunt complicate. Dar asta contează prea puţin.

   Sper că vă amintiţi că la sfârşitul primului volum Lisbeth a scăpat de tuturele ei legal, după ce o violase, iar ea îl filmase, şi că a făcut rost de o sumă mare de bani, după care a dispărut de pe faţa pământului.

   Ca de obicei construcţia romanului e dificilă, ceea ce face din acest thriller o minunăţie. Cred că fiecare autor, la ora actuală, şi-ar dori o Lisbeth sau un Mikael sau, cel puţin, o acţiune la fel de complicată ca cea creată de Larsson.

   Volumul de faţă începe cu povestea personajului feminin. Aflăm ce mai face, ce-a mai făcut şi ce are de gând să facă mai departe. Descoperim o Lisbeth puţin mai relaxată, la fel de inteligentă, dar, într-un fel, la fel de nesinceră cu propria persoană. Pentru că, la drept vorbind, Lisbeth e îndrăgostită de Mikael, lucru pe care nu are de gând să-l mărturisească. Şi nici nu o va face.

   Acţiunea se complică când în scenă, la redacţia revistei Millennium, apare Dag Svensson. Dag are gând să scrie o carte despre traficul de carne vie din Suedia. Dar nu e o carte oarecare ci una în care apar nume reale. Mai mulţi poliţişti, jurnalişti şi oameni interlopi urmează să fie arătaţi cu degetul. Pe de altă parte tuturele lui Lisbeth îşi doreşte să se răzbune pe aceasta.

   Lisbeth se întoarce în Suedia după o absenţă îndelungată şi se trezeşte târâtă într-un joc periculos. Dag şi logodnica lui sunt ucişi, dar şi tutorele eroinei. Amprentele ei se găsesc pe arma crimei, iar poliţia începe vânătoarea. Lucrurile ar fi destul de simple dacă doar poliţia ar fi pe urmele ei, dar şi o anume grupare mafiotă îi vrea capul. Şi unii şi ceilalţi o cred vinovată, fiecare de altceva.

   Aici intră în scenă Mikael, singurul care nu vrea să creadă că Lisbeth poate fi vinovată.

   Mikael îşi dă seama că singura şansă de-a intra în legătură cu Lisbeth e pe cale tehnică. Ea fiind unul dintre cei mai mari hackeri.

   Povestea se complică tot mai mult, dar cel mai enervant e când Lisbeth dispare vreo două sute de pagini şi ţi-ai dori să afli ce se întâmplă.

   Trebuie să recunosc că mi-am dat seama de la început care e legătura între Lisbeth şi… mda, nu vă spun. Dar cu toate astea n-am fost total convinsă, pentru că Larsson ştie cum să-şi facă cititorul să se îndoiască.

   Personajele mi s-au părut geniale. Am auzit de la mulţi că Lisbeth e prea „fantastică”, prea „umflată”, etc. Aşa o fi, însă tocmai asta îi dă ceva aparte, ceva ce te face să te îndrăgosteşti de ea.

   Din punctul meu de vedere Larsson a fost şi va rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori ai zilelor noastre.

   Seria aceasta nu trebuie ratată.

Titlul: Întrerupătorul

Autorul: Hary Salem

Editura: Eminescu

   Încă mă mai întreb cum gânditorii, sf-iştii şi ironicii nu l-au descoperit pe H. Salem. Probabil că undeva, într-o lume normală, H. Salem ar sta la loc de cinste cam în toate bibliotecile. Nu vorbim aici doar de un SF, ci de o lecţie. Vorbim despre un om care a reuşit prin piesele sale SF să tragă anumite semnale de alarmă în ceea ce priveşte societatea. Şi o să rămâneţi uimiţi constatând că prea puţine s-au schimbat din 1991. Dar asta cred că ştiaţi deja.

   Dincolo de aceste semnale de alarmă mascate în haine sefistice, avem parte şi de ironii fine, inteligente. Ironii pe care, eu una, le caut întotdeauna într-o carte.

   Dar să trecem la subiect:

   În anul 4020 roboţii evoluaseră atât de mult încât nu se mai deosebeau de oameni. Până aici s-a mai văzut. Dar nu, roboţii ăştia nu plecau în lume de capul lor. Treceau şi ei printr-un control. Pentru că nu toţi roboţii deţineau aceleaşi calităţi. Unii erau concepuţi pentru a fi şefi, alţii pentru a fi buni, proşti, etc.

   „Dovedirea prostiei nu e un fapt atât de simplu pe cît pare. Ca să-ţi dovedeşti prostia ai nevoie să ţi se creeze condiţii speciale ca s-o dai în vileag. În primul rînd trebuie să existe în preaja ta cel puţin un om inteligenţ ca să poată depista eventuala ta tîmpenie.”

   Ei da, şi cu asta, cu controlul de calitate se ocupă personajul nostru: Albert. Bine, mai e şi povestea cu pastila antiprostie, absolut senzaţională, vă asigur că va provoca hohote de râs. Dar cei de pe planeta Iunona eliminaseră la un moment dat toţi proştii. Aşa că cereau de pe pământ transporturi speciale cu roboţi proşti (eu cred că erau şi oameni destui): „La început toată lumea s-a bucurat. Planeta a trăit o adevărată stare de sărbătoare. Să ştii că nu mai poţi întîlni nici un tîmpit în viaţă, că nu te vei mai izbi de nici un cocoţat în diferite posturi mai mici sau mai mari…. Dar, iată, în curînd se produse un fenomen pe care întreaga planetă inteligentă a planetei nu fusese în stare să-l prevadă. Dispariţia proştilor – nu mai exista nici măcar unul pentru muzeu – crease o stare de egalitate între locuitorii planetei…” şi de aici problemele.

   Dar problemele lui Albert nu de aici se trag, ci de la lotul şefilor. În special al şefului lui. Adică robotul ce avea să-i devină şef. Cam asta scria în fişa postului: „Va transforma subalternii îngroziţi în delatori, în informatori ai lui personali, îndemnându-i, obligîndu-i să se toarne unul pe altul. Cel ce refuză va fi ostracizat, izolat şi extirpat. Le va tăia sistematic din drepturi, ca să se poată lăuda faţă de şefii săi că realizează economii, va urla tot timpul, starea lui fiind urletul. Va fi veşnic nemulţumit, ştiind că nemulţumirea continuă şi oarbă va fi luată drept exigenţă. Va persecuta orice manifestare de inteligenţă…” Sunt sigură că vă sună cunoscut. Un robot cu sentimente profund româneşti dacă e să mă întrebaţi pe mine.

    Dar Albert, care mai trăieşti şi un fel de dramă personală cu soţia sa, şi cu amantul ei legal, decide să-l refuze pe viitorul şef. Şi uite aşa e expulzat pe planeta Nomalis unde totul se petrece invers decât pe orice altă planetă. Exemplu: o tânără îi cere un foc, el îi oferă, iar ea drept mulţumire îi altoieşte două palme. Şi vă rog să mă credeţi că nu a făcut-o decât din mulţumire. Dar nu e totuşi ceea ce v-aţi aştepta să fie. Pentru că tânăra nu altoia pe orice îi oferea un foc.

   Aici face cunoştinţă şi cu Întrerupătorul, pe care, atunci când îl apăsa el sau tânăra, puteau schimba lumea la propriu.

   Dar ce se întâmplă nu am să vă spun. Pentru că eu trag speranţa că această carte va fi republicată şi promovată aşa cum trebuie.

   O lectură excelentă care m-a amuzat, mi-a dat de gândit şi care m-a făcut să înţeleg că roboţi ori ba, pământenii nu se vor schimba cândva în viaţa asta a mea.

Titlul: Masca Morţii Roşii şi alte povestiri

Autor: Edgar Allan Poe

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Ioana Ionaşek

   N-am făcut niciodată un secret din faptul că am preferat întotdeauna proza poliţistă a lui Poe celei de anticipaţie. Cu ceva ani în urmă am mai citit câteva povestiri poliţiste ale autorului, unele dintre ele aflându-se chiar în cartea de faţă, şi, de atunci, aş fi vrut să pot avea acces la mai multe scrieri ale sale de gen. Dar, cumva, tot cele de anticipaţie au fost la înaintare. De parcă fanii crime-ului nu ar merita suficient să-l cunoască pe Poe.

   Din fericire pentru mine, sunt în stare să citesc şi crime-ul şi anticipaţia scrisă de Poe, chiar dacă, aşa cum am spus deja, prefer poveştile poliţiste. Ţine de gusturi şi de deschidere. Iar spre anticipaţie cu deschiderea mai greu, chiar dacă Poe îşi explică extraordinar de bine fiecare idee.

   Crimele din Rue Morgue:

   Aceasta e una din poveştile pe care am citit-o acum mulţi ani şi am recitit-o recent. Mi-am dat seama că tot ceea ce-mi aminteam din povestire era criminalul, dar nu mai ţineam minte detaliile. Unde a început, cum a început şi mai ales de ce.

   Două doamne, mamă şi fiică, sunt găsite ucise într-un mod bestial. Ei bine, cine e criminalul? Povestea se bazează mai mult pe articolele din ziare şi pe bârfele de la colţuri. Fiecare îşi dă cu părerea. Ba un nebun scăpat de la balamuc, ba unu om prea furios, etc. Dar adevărul? Sunt convinsă că cel puţin jumătate din cititorii ţării acesteia au citit această poveste. Cred că e una dintre cele mai cunoscute. Poate că unii îşi amintesc cine sau ce e criminalul, poate alţii nu. Dar nu are nici o importanţă pentru că detaliile fac toţi banii. Fără detalii, povestea ar fi la fel ca oricare altă scriere poliţistă. Dar Poe s-a remarcat şi în acest domeniu prin scriitură, coerenţă şi antenţia pentru detalii. Poate una dintre cele mai frumoase poveşti cu iz de crime spusă vreodată.

   Misterul Mariei Rogêt (continuare la crimele din Rue Morgue):

   La doi ani după crimele din Rue Morgue, apare Maria. Maria o fată frumoasă ce trăia alături de mama ei şi de care se îndrăgosteşte nebuneşte un parfumier. Dacă povestea începe cu un iz de paranormal, când Maria e găsită moartă, după ce prima oară dispăruse trei luni, iar mai apoi trei zile, lucrurile încep să se adâncească, dar nu în mister, ci în logică.

   Urmează o anchetă minuţioasă, aşa cum numai Poe o poate face. E ciudat cum în aşa puţine pagini autorul spune atât de multe lucruri părând totuşi uşor de citit şi uşor de memorat.

   Ancheta, aşa cum am spus, este minuţioasă, dar timpul trece. Ei bine, va trebui să descoperiţi singuri cum se termină povestea.

   Scrisoarea furată:

   Acelaşi Dupin, ca şi în celelalte două povestiri, este pus în faţa unui caz evident. Pentru că, la drept vorbind, cele mai grele cazuri sunt cele evidente. Desigur, este vorba despre un document furat din apartamentele regale. Dar doar atât să fie?

   Pisica neagră:

   Nu, ne e aşa cum aţi crede. Nu e vorba despre vestita expresie „ceasul rău, pisica neagră”, e vorba chiar de o pisică neagră, două. Două pisici negre. Prima ucisă de proprietar, a doua venită în casa ucigaşului pentru a răzbuna moartea primei. Simplu, logic, coerent. Am mai spus că Poe avea o problemă cu pisicile.

   Masca Morţii Roşii:

   Cred că şi această nuvele poliţistă e destul de cunoscută de către fanii genului, altfel nu are cum. „Moartea roşie” a debutat ca una din cele mai rele epidemii, dar asta nu l-a împiedicat pe prinţul Prosper să dea un bal mascat. Şi tocmai în acea noapte, în camerele lui minunate, minuţios descrise, îşi face apariţia şi „Moartea roşie”.

   Tu eşti ucigaşul:

   Aceasta este povestea care mi-a plăcut cel mai mult. E imposibil să nu fiţi atraşi de simplitatea faptelor, de crima comisă şi de cel ce a comis-o. Cel puţin în lumea lui Poe s-a făcut dreptate, în a noastră, în zilele pe care le trăim, mi se pare destul de greu de crezut.

   O carte minunată ce merită toată atenţia cititorului de gen. Lectură plăcută!

Seria: Cronicile lumii pământene

Titlul: Talismanul puterii – volumul 3

Autor: Licia Troisi

Editura: Rao

Traducere: Marina Loghin

   Când am început această serie am văzut ceva în ea. La fel ca celelalte, dar totuşi altfel. Primele două volume mi s-au părut interesante. Pe alocuri chiar mi-au plăcut. Mi-a plăcut personajul jumătate-elf şi vrăjitorul. Dar în această a treia parte, ei bine, nu prea m-am mai regăsit în lumea creată de Licia Troisi.

   Să fi fost de vină faptul că am citit acest volum al treila după mult timp, să fi fost din pricina personajelor pe care le-aş fi vrut altfel. Nu ştiu. Oricum, ceva nu mi-a plăcut. Nu am mai fost la fel de încântată. De parcă scriitoarea s-ar fi grăbit să termine seria şi totuşi nu s-a grăbit deloc.

   M-aş fi aşteptat ca personajul principal să înţeleagă mai repede sensul bătăliei pe care o duce. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, ca Nihal să se îndrăgostească mai repede de Sennar, aşa parcă a fost mult prea forţat. Dragostea lor ar fi trebuit să se producă altfel. Cel puţin aşa văd eu problema.

   Dar trecând peste toate astea, ei bine, da, e o serie plăcută, un YA, aşa cum sunt numite cărţile fantasy adresate juniorilor. Cred că tinerii ar trebui s-o citească, poate şi pentru a se afunda într-o altă lume şi pentru a se alătura personajelor într-o aventură destul de alertă şi relaxantă. (Poate că aventura, totuşi, n-ar trebui să fie relaxantă).

   Dacă în primele două volume am văzut potenţialul, în acest al treilea recunosc că m-am cam pierdut. Poate şi pentru că aşteptam să văd deznodământul, şi ar mai fi şi faptul că personajul meu preferat a murit într-un fel cu totul prostesc.

   Dar, dacă vreţi să le citiţi pe primele două, trebuie să-l citiţi şi pe al treilea, altfel nu ar avea sens. Aşa că ar trebui să încercaţi. Poate veţi găsi lucruri interesante, pe care eu nu am reuşit să le văd. Şi, până la urmă, gusturile nu se discută.

   Aşa că dacă sunteţi pasionaţi de poveştile fantasice nu rataţi cartea asta.

   Lectură fantastică!

Titlul: Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan

Autor: Barbey d’Aurevilly

Editura: Humanitas

Cartea de pe noptieră

Traducere:Mircea Lazaroniu

   Cartea de faţă cuprinde două nuvele. Două nuvele aşa cum nu am mai citit de mult timp. Plictisită de toate genurile tradiţionale am zis să mai încerc şi ceva ce doar prin copilărie mai citeam la insistenţa mamei. Dar n-am găsit aceeaşi telenovelă izbindu-se de cititor, ci poveşti interesante. Plăcute. Triste pe alocuri.

   Perdeaua Stacojie:

   Este povestea vicontelui Brassard. Poveste ce se petrece în secolul nouăsprece. Aducând izul acela pierdut, moda, moravurile, înapoi în mintea cititorului invadat de tot felul de alte informaţii.

   O călătorie cu diligenţa din oraşul X în oraşul Y îi despleticeşte limba vicontelui, mai ales atunci când diligenţa face pană chiar în faţa ferestrei cu perdea stacojie. Amintirile îl învăluie pe viconte şi povestea de dragoste începe să curgă lin. La început incertă, ca pe urmă să devină de-a dreptul alertă. Cititorul nu are cum să nu se ascundă alături de personaje în aşternuturile moi şi să trăiască frumoasa poveste de iubire a vicontelui şi a fetei care nu i-a spus niciodată mai mult de două cuvinte.

   Sfârşitul? Cu adevărat trist şi neaşteptat.

   O poveste ce aduce în prim plan secolul nouăsprezece, dar şi metafora, sentimentul şi spiritul de datorie.

   Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan:

   Cine nu a auzit de vestitul Don Juan, care cucereşte inimile damelor ca mai apoi să le frângă? Don Juan nu se dezice nici de această dată. Mulţi au scris despre el, dar puţini au reuşit să-l surprindă aşa frumos. Înconjurat de dame la un moment dat, Don Juan este provocat să povestească despre cea mai frumoasă iubire pe care a trăit-o. Veţi găsi o mamă şi o fetiţă. Dar iubirea nu e aşa cum v-o imaginaţi, cu sărutări fierbinţi şi promisiuni deşarte. Tocmai de aceea trebuie citită această poveste, pentru că veţi cunoaşte o altă latură a personajului. Una impresionantă.

   N-am mai citit de ceva vreme o carte cu atâta metaforă şi atâta sentiment. Poveşti triste ce par a se lega între ele. Un stil cursiv, dar, în acelaşi timp, întortocheat. O lectură rapidă ce are menirea de-a bucura sufletul şi de-a lăsa creierul să respire. Dar şi de-a scoate câteva suspine.

   Lectură plăcută! Tocmai bună pentru un weekend geros.

Titlul: Scurtă discuţie cu o mumie

Autor: Edgar Allan Poe

Editura: Minerva

Traducere: Florenţa Drăghicescu

Colecţie coordonată de: Ion Hobana

   Avem în faţă, sau cel puţin eu am, o carte de anticipaţie. Pentru mine reprezentând altceva decât SF-ul, iar dacă l-aţi citit pe Poe, s-ar putea, de bună seamă, să-mi daţi dreptate. S-ar putea la fel de bine să nu-mi daţi dreptate. Eu cred că e vorba de urmărirea atentă a progresului, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Poe. Dacă veţi citi volumul de faţă veţi vedea că, de fapt, Poe vorbeşte numai despre progres şi nimic fantastic sau sefistic nu apare în raţionamentul lui. Poate că uneori merge prea departe cu ştiinţa, poate că nu, dar asta nu înseamnă că aveţi în faţă o carte SF.

   Cartea de faţă este o culegere de texte ale autorului mai sus amintit sub coordonarea lui Ion Hobana.

   Nemaipomenita aventură a unui oarecare Hans Pfaall:

   O poveste originală pentru acele vremuri. Se aplică mult principiile ştiinţifice încercând să ajungă la verosimilitate, şi reuşeşte în ceea ce mă priveşte. Sau poate ştiind ceea ce ştiu azi. Vorbim aici despre călătoria de la Pământ spre Lună într-un balon. Datele tehnice sunt multicele şi pe alocuri greoaie. Pentru cineva care nu are nici cea mai mică cunoştinţă despre tehnic, va fi destul de greu să urmărească paşii făcuţi de personaj în construirea şi înălţarea balonului. Pentru că descrierea balonului-dirijabil este amănunţită, punct cu punct. Şi, chiar şi în această operă a sa, ca şi în proza poliţistă „Pisica neagră”, am observată o oarecare dragoste pentru pisici a autorului, cumva dusă la extrem. (Sigur, asta am spus-o aşa s-o spun, nu era chiar necesară).

   Omul făcut din bucăţi:

   Totul începe cu o bârfă. Cu o privire suspectă şi cu un personaj ciudat. Adevărul? Generalul John A.B. C Smith, într-o bătălie cu triburile Bugaboo şi Kickapoo, îşi pierde o mână, un picior, umerii, pieptul, scalpul, dantura, un ochi, limba, cerul gurii. De aici ar fi interesant să aflaţi singuri ce anume făcea pentru ca aceste „mici” detalii să nu fie observate. Poate că această poveste aduce puţin în lumea SF-ului. Dar dacă urmărim o anumită logică şi aşa cum a povestit Poe s-ar fi putut întâmpla.

   Conversaţia dintre Eiros şi Charmion:

   Este o conversaţie despre profeticul sfârşit al lumii. O discuţie despre Univers şi despre revenirea atomilor la unitatea primordială. Dar, în primul rând e vorba despre intuiţie. O povestire ce merită studiată cu puţin mai multă atenţie.

   Farsa cu balonul:

   O altă plimbare cu un balon presărată cu prea multe date tehnice. Traversarea Atlanticului şi un jurnal de bord. Restul va trebui să descoperiţi singuri şi să credeţi ori ba.

   O întâmplare din Munţii Colţuroşi:

   O altfel de călătorie ce ar putea părea iniţiatică sau una în care răspunsul vieţii de după moarte va fi găsit. Între Bedloe, personajul principal, şi medicul său Templeton s-a stabilit o puternică relaţie magnetică. Bedloe moare, dar în timp ce medicul asistă la moartea lui, îi spune că în vreme ce el îşi imagina întâmplările, undeva în munţi, el le aşternea pe hârtie. Este o poveste cu multe enigme, multă morfină şi, se pare, o oarecare obsesie pentru moarte.

   Cea de-a o mie doua poveste a Şeherezadei:

   O poveste interesantă, care se sfârşeşte altfel decât ne-am aştepta şi care aduce în discuţii lucruri pe care Şeherezada, cea originală, nu le-ar fi adus. Chiar dacă tema e cam aceeaşi. Teama de moarte, povestea spusă până în zori etc.

   Scurtă discuţie cu o mumie:

   O mumie îmbălsămată într-un alt mod decât celelalte. Procedeu ce ne este explicat în amănunt. O trezire la viaţă, şi o discuţie interesantă. Cam atât.

   Mellonta Tauta:

   O altă călătorie. Un alt balon. Alte date tehnice.

   Descoperirea lui von Kempelen:

   O poveste „chimică”, mai bine spus alchimică. Inspirată din atât de faimoasa piatră filozofală. Multe explicaţii chimice şi o descoperire. Vă las pe voi să o descoperiţi.

   Anticipaţia lui Poe este bună, foarte bună pentru timpurile în care a trăit, dar la drept vorbind mă încântă mai mult proza lui poliţistă. Dar, cred că şi această carte merită citită, cel puţin pentru stilul de-a povesti, pentru măiestria folosirii cuvintelor şi măiestria folosirii ştiinţei.

   Lectură plăcută!

Titlul: Consiliul Justiţiei

Seria: Cei patru justiţiari (2)

Autor: Edgar Wallace

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Eugen Cristea

   M-am îndrăgostit de Wallace – sau să-i spun Richard Horatio Edgar? – după ce am citit prima carte cu cei patru care de fapt sunt trei. Un fel de muşchetari ce îşi aleg al patrulea membru sau, ca în cazul de faţă, membrul îi alege pe ei.

   Cei patru fac justiţie în locul adevăraţilor justiţiari. Cei care poartă insigne şi ar trebui să facă arestări şi să-i trimită pe vinovaţi acolo unde le este locul. Dar aşa cum se ştie, justiţia scapă destul de mulţi răufăcători, tocmai de aceea, cei patru, decid să facă treaba murdară. Întotdeauna sentinţa lor este moartea. Mă rog, mai există şi mici excepţii ca în cazul de faţă.

   Avem de-a face cu anarhişti, criminali din timpuri de demult ce apar în peisaj şi o femeie frumoasă cu ceva origini româneşti.

   Cei patru reuşesc să-şi ducă planul la capăt, dar interesant devine când unul dintre ei este trădat şi dat pe mâna poliţiei. Desigur, pedeapsa lui e moartea. Dar când omul îţi spune că nu se teme pentru că o să evadeze, ce e de crezut?

   Dacă va evada sau nu, veţi afla dumneavoastră. Dacă ceilalţi îl ajută sau fug, rămâne tot în datoria cititorului de crime să descopere.

   Tot ceea ce pot să spun e că nici un pasionat de poliţiste n-ar trebui să sară peste Wallace. Lumea lui e altfel decât a celorlalţi scriitori din domeniu. Merită analizată. Spor la citit!

   P.S: Peste câteva ore urmează Edgar Allan Poe şi „Scurtă discuţie cu o mumie”. Staţi pe aproape.  

Seria: Cântec de gheaţă şi foc

Titlul: Urzeala Tronurilor (două volume, prima parte)

Autor: George R. R. Martin

Editura: Nemira

Traducere: Silviu Genescu

   O să încep cu finalul. Fiind foarte multe personaje în joc, v-aş sfătui să vă uitaţi mai întâi la finalul volumului doi pentru a vă familiariza cât de cât cu toate aceste figuri. S-ar putea să reţineţi mai bine în felul acesta cine cu ce şi cu cine.

   Şi o să fiu de acord cu ceea ce scrie pe coperta patru a primei cărţi. E foarte greu să te aventurezi în a rezuma în vreun fel sau altul această carte.

   O să vă spun că acea mare de personaje este foarte bine conturată. Îmi e destul de greu să-mi dau seama cum a reuşit autorul să-şi contureze fiecare personaj în parte. Toate sunt vii, credibile şi te fac să le iubeşti sau să le urăşti. La drept vorbind, te cam fac să le urăşti în cele din urmă.

   La început am fost destul de dezamăgită că trei din personajele mele preferate apăreau doar din când în când: Jon, Arya şi Dany, asta până când m-am familiarizat cu Ned. Până am început să-l înţeleg şi să-l accept. Chiar dacă în mintea mea ştiam că e prea naiv, dar am încercat să îi ofer o şansă. Până la urmă, totuşi, s-a dovedit a fi prea naiv.

   Dar nu numai despre asta e vorba în carte. E vorba despre lupi străvechi, ce par a aduce suferinţă, dar şi alinare. Despre putere. Regi ce nu îşi doresc regatul, cu soţii ceva mai ambiţioase. Fraţi ce se iubesc între ei, dăruindu-şi prunci. Bastarzi ce par a face umbră pământului degeaba, dar mai nobili decât fii de drept. Şi dragoni dispăruţi, dar nu tocmai.

   Cel mai mult mi-a plăcut povestea zidului, sau povestea de dincolo de zid. Cu uriaşii ei, copiii pădurii şi oamenii de gheaţă. Cu secrete întunecate şi morţi vii.

   S-ar putea să vă sperie grosimea cărţii, însă cred că merită citită. Cu siguranţă uiţi că citeşti o carte. Totul se petrece repede. Fuge prin faţa cititorului, iar nerăbdarea devine din ce în ce mai mare. E imposibil să nu te întrebi ce se întâmplă cu X sau cu Y. E imposibil să nu începi să-l placi pe Tyrion sau să încerci să speri pentru Bran.

   Speranţele par să se năruie. Se dau lupte, mor oameni, jalea rămâne doar în suflete. Şi Dany, cea ce nu mai poate avea copii, îşi găseşte, în sfârşit, sângele. Neamul din care se trage cu adevărat.

   George Martin reuşeşte să scrie un fantasy clasic, interesant, bogat, plin de personaje şi de situaţii, fără a se folosi aproape deloc de magie. Cel puţin până acum. Dar zvonurile despre magie circulă, iar dincolo de zid se pregăteşte ceva. Dar pentru asta trebuie să ajungem la Cartea a doua.

   O carte scrisă cu măiestrie ce n-ar trebui să lipsească din conştiinţa nimănui.

Titlul: Prinţul fericit şi alte poveşti

Autor: Oscar Wilde

Editura: Cartex 2000

Traducere: Magda Teodorescu

   Recunosc că în afară de „Prinţul fericit”, poveste ce deschide şi acest volum, n-am citit alte poveşti scrise de Wilde. De ce? Pentru că eram la vârsta în care „Prinţul fericit” mi s-a părut a fi o poveste mult prea tristă, şi m-am gândit că n-aş putea să mai vărs lacrimi şi pe celelalte. Din păcate, la fel de triste le-am găsit şi acum. Doar că pot să înţeleg de unde atâta deprimare, dacă e să mă uit în jurul meu.

   Nu ştiu ce să spun. Poveşti pentru copii? Să fim serioşi, dacă cel puţin un adult din o sută care citesc cartea asta înţeleg ceva, atunci avem şansa de-a deveni mai buni. Mai umani. Pentru că Wilde a trecut prin aproape toate stările de spirit.

   Şi nu, poveştile lui nu au final fericit, doar moralizator. Ceea ce mi se pare mult mai important, decât a arăta cât de fericit a trăit X sau Y după ce s-a dat cu capul de toţi pereţii.

   Acest volum începe cu ceea ce a spus autorul despre importanţa de-a fi copil. Şi zic eu că orice părinte ar trebui să citească cu atenţie. Şi continuă cu câteva date despre viaţa şi opera lui. Dar să mergem la poveşti:

   Prima parte: Prinţul fericit şi alte poveşti.

   Prinţul fericit: Cred că aceasta este cea mai cunoscută din toate poveştile autorului. Iar prima oară când am intrat în contact cu ea aveam şase ani şi tocmai primisem cartea ilustrată în franceză. M-am chinuit mult să traduc, dar am reuşit. Ceva mai târziu am găsit volumul lui Wilde în librărie, pe sub mână. Sigur, povestea vorbeşte despre sacrificiul suprem. Atât sacrificiul Rândunelului, cât şi al Prinţului care, de fapt, e o statuie împodobită cu aur şi pietre preţioase. Rândunelul renunţă la ţările calde pentru a-i ajuta pe amărâţi ducându-le câte un obiect de preţ din statuia Prinţului. Dar cu ce preţ? Şi de ce au fost nevoiţi, totuşi, să plătească ambii preţul pentru bunătatea lor? Dar ştiţi ceva, în viaţa reală e chiar aşa, nu altfel.

   Privighetoarea şi roza: Ei bine, roza roşie are menirea de-a uni doi tineri, dar pentru asta e nevoie de o roză roşie, pe care tânărul să i-o ofere fetei. Numai că niciunde nu se găseşte nici una. Studentul crede în dragostea lui şi ar face orice pentru iubire. Privighetoarea, şi ea, crede în dragostea adevărată, aşa că se sacrifică pentru Student şi cu preţul propriei vieţi îi dăruieşte o roză roşie. Dar încă o dată adevărul crud loveşte. Pentru că totul se dovedeşte a fi în zadar. Bogăţiile cumpărând dragostea.

   Uriaşul egoist: Uriaşul îşi iubea grădina mai mult decât orice, aşa că nu îi lasă pe copii să se apropie de ea. Asta până când grădina se revoltă, iar Uriaşul e nevoit să lase copiii să-i calce teritoriul. Dar, aşa cum ne-am obişnuit, care e preţul?

   Prietenul devotat: O, da, asta a rămas valabilă până în zilele noastre. Trebuie citită de toată lumea, indiferent de vârstă.

Animalele din pădure se adună şi din ceartă în ceartă, Cîneparul le spune povestea prietenului adevărat. Prietenia dintre Morar şi Grădinar. Sigur că e vorba despre ipocrizie şi falsă recunoştinţă. Şi ca de obicei, cel bun plăteşte preţul, pe când cel ce ar fi trebuit cu adevărat să-l plătească, culege laurii.

   O rachetă nemaipomenită: Cred că asta e singura poveste în care, în sfârşit, trufia primeşte exact ceea ce merită. Vorbim aici despre narcisim, despre aroganţă şi prea marea încredere. Dar şi despre cei ce se cred atotcunoscători. Cam aşa s-a întâmplat şi cu racheta din poveste. Racheta fiind un joc de artificii pregătită pentru nunta regelui. Dar trebuie s-o citiţi voi pentru a trage concluziile.

   Partea a doua: Casa cu rodii

   Tânărul rege: Nu pot spune decât că cei ce ne guvernează ar trebui negreşit să citească povestea asta. Nu că m-aş iluziona că ar şi înţelege, dar nu se ştie niciodată. Nu?

   Aniversarea infantei: Despre infantă şi Pitic sunt multe de spus. Multe şi triste, mai ales pentru Pitic, pe care nici florile, ce ar trebui să reprezinte puritatea, nu-l acceptă. De fapt, aici este vorba despre cum ţi se poate frânge inima de durere.

   Pescarul şi sufletul lui: Oho, dacă vă gândiţi vreodată să renunţaţi la propriul vostru suflet pentru vreo sirenă, mai gândiţi-vă. Nu că n-ar fi simplu, dar în momentul în care îţi doreşti, ca măcar pentru o clipă, să te reîmpreunezi cu propriul suflet, ei bine, s-ar putea să nu mai găseşti înlăuntrul tău ceea ce a fost odată.

   Copilul-din-Stea: Şi iată o poveste cu final fericit, după ce, desigur, copilul trufaş, rău şi neascultător, îşi dă seama că a greşit. După ce învaţă să ierte, să devină blând şi că nu el e cea mai importantă persoană de pe pământ. Desigur, Wilde l-a lăsat să trăiască trei ani fericit, după care l-a ucis. Dar e totuşi un final fericit.

Titlul: SFunu

Autor: Cristian-Mihail Teodorescu

Editura: Bastion

Colecţia: Helion

   Ce să zic? Am terminat-o. Se citeşte destul de repede. Unele povestiri sunt bune, unele drăguţe, altele totuşi parcă ar fi mai mult psihologice decât SF sau poate mă înşel eu. Da, e o culegere de povestiri (o mai fi la modă termenul „culegere”? ). Povestiri adunate, cea mai veche datând de prin 1983, iar cea mai nouă din 2007.

   Oricum, de un lucru sunt sigură, nu trebuia să-mi spună nimeni că autorul le are cu matematica şi fizica, asta se vede şi din texte. Şi mă întreb dacă pentru unul care nu are nici o legătură cu aceste două materii nu ar fi, totuşi, destul de greoaie povestirile.

   Pedalaţi şi fiţi fericiţi: De fapt este o schiţă, a unui viitor destul de probabil. E o lectură plăcută, relaxantă, dar la drept vorbin e şi singura căreia nu i-am găsit sensul. Adică am tot aşteptat ceva ce nu a venit. Dar până la urmă am înţeles mesajul: numai dacă pedalezi eşti fericit, altfel nu se poate.

   Tina Dansatoarea: Hmm, pentru o poveste apărută în 1986, e destul de bună. Sigur că mi-am dat seama imediat ce e cu Tina, dar nu contează prea mult. Probabil că intenţia nu a fost neapărat de-a ţine secretul Tinei. După părerea mea povestea asta este un fel de cyber punk al anilor respectivi. Ceea ce mi-a plăcut destul de mult. Adică genul ăsta de cyber aş citi oricând cu plăcere. În afară de câteva clarificări ale lui moş Ult, destul de savante, restul mi s-a părut chiar bine dozat. Şi, în mod special am apreciat evoluţia Tinei. O să spuneţi că oamenii evoluează. Nu toţi, dar unii nici nu sunt oameni.

   Dosar 74: Ei, asta a fost printre cele mai plăcute, un alt cyber punk cu tentă poliţistă. Pentru o poveste scrisă în 1987, ei bine, da, este aproape genială. Ba nu, ideea de bază cred că ar fi destul de genială şi în ziua de azi. Modificând puţin situaţia sau chiar lăsând-o pe aceeaşi, dar aducând-o în zilele noastre, cu ce ştim azi, şi cu ce credem că ştim, ar ieşi ceva de-a dreptul bestial. Recunosc că m-a muncit puţin după ce am citit-o, pentru că mi-au venit tot felul de idei pe care le-am plasat în tot felul de locuri, ba chiar am creat şi personaje pentru aşa o idee. Şi nu o să vă spun nimic. Musai un iubitor de SF trebuie să citească povestea asta. Cred că e cu adevărat grozavă.

   W.K în Butonia: Idee drăguţă, dar banală, parcă ar fi fost scrisă după vechile SF-uri ce se dădeau odinioară la TV. W.K e un tip care trăieşte în Butonia şi toată viaţa lui se învârte în jurul butoanelor. Cu cât ai mai multe, cu atât eşti mai bine văzut. Cam atât. Restul s-a mai citit.

   Kandru: Asta mi-a plăcut mult datorită lui Hans, şi, desigur, datorită explicaţiilor din final ale fiinţelor?! Mai degrabă suflete. Oricum, o lectură plăcută şi liniştitoare.

   Cutia de tablă: Asta chiar a fost foarte bună. Chiar dacă la final mi-am dat seama că am mai văzut filmul, e scrisă chiar foarte mişto. Nu ştiu dacă sunt eu nebună, dar pe alocuri mi s-a părut şi amuzantă, dacă vă place umorul negru. Desigur, e posibil să fiu şi eu nebună.

   Bio-interferenţe pentru memorie extensibilă: Clar că a fost cea mai amuzantă din toate. Bine, vă spun. Povestea este scrisă într-un fel aparte. Autorul ne explică care e începutul, care e acţiunea propriu-zisă, cam cum ar trebui să fie scrisă povestea. Intervine peste personaje. Crează un haos foarte mişto şi foarte amuzant. Am râs destul de bine, trebuie să recunosc. Dedicaţia a fost bestială. Şi cred eu că şi meritată. Poate că scopul nu a fost acela de-a amuza cititorul, dar eu m-am amuzat. Foarte inteligentă şi subtilă, zic eu.

   Cărămizile şi profesorul: Ei bine, am numărat la cărămizi ornamentale de m-am plictisit. Şi în afara unei discuţii între profesor şi elev, respectiv numărarea cărămizilor de povestitor, nu m-am prins care-i faza.

   Coeficient 128 – Ei, da, frumoasă lume. Nu, nu, scuze, nebună lume. În lumea asta oamenii se împart în inteligenţi şi proşti. Sigur, aţi putea spune, şi în a noastră la fel. Da, aşa e, doar că nouă nu ne scrie nimeni IQ-ul în frunte, obligatoriu, şi nici nu ne dă nimeni teste obligatorii. Povestea e destul de simplă, dar cu multe conotaţii. Ei da, Profesorul, cel mai inteligent, dar şi corupt, şi fustangiu, doreşte să creeze o maşinărie care să mărească IQ-ul printr-un fel de radiaţie a creierului. Dar, ca în orice sistem, traficul de influenţă e ceva normal. Sună ciudat să faci trafic de influenţă pentru a părea mai inteligent. La ce se ajunge? Dragoste? Da, şi aia. Nebunie? Categoric. Fericire? Da’ de unde? Asta chiar e cea mai bună poveste din carte. Cel puţin pentru mine.

   Calculator de viitor: Un singur lucru vreau să vă spun. Nu vreau drăcia asta în oraşul meu. A, şi faza cu Van Ghele a fost foarte mişto. E clar că autorului nu-i lipseşte simţul umorului.

   Des-prinderea: Cu siguranţă nu mi-aş dori trăi în lumea din această povestire. Dar dacă aş ajunge cumva acolo, fie că se construieşte ori ba o supernovă, cu siguranţă mi-aş dori să fiu ţigancă. Pentru că ei, cel puţin, au mintea limpede şi sufletul liber, restul contând mai puţin. În plus mi-a plăcut gândirea ţigăncuşei. Iniţial m-am gândit la ţiganca lui Cervantes, doar că ţiganca lui nu era ţigancă. A noastră e.

   Ei bine, per total mi s-a părut un volum bun. Cam deprimant, trebuie să recunosc. Lucru care m-a încântat destul de mult. Pentru că nu toate poveştile trebuie să se termine cu bine. Chiar mă bucur că cele mai multe se termină într-o notă tristă. Prea sunt toţi scriitorii extaziaţi la gândul unui final fericit după o suferinţă cruntă. În plus, pare destul de realist.

   Lectură plăcută!