Titlul: Gargui

Autor: Andrew Davidson

Editura: Alffa

Traducere: Teodor Fleşeru

„Iubirea e tare ca moartea, grea ca iadul

Moartea desface sufletul de trup,

Însă iubirea desface toate lucrurile de suflet”

Meister Eckhart: predica „Naşterea eternă”.

   Povestea unor poveşti. Povestea unui suflet de piatră. Şi cum să nu te duci cu gândul la sufletul micului prinţ al lui Oscar Wilde? Şi cum să nu crezi că pietrele pot iubi sau că faci aceeaşi greşeală viaţă după viaţă. Ce poate fi mai trist de atât? Dar, până la urmă, ce poate fi mai romantic?

   Povestea unui gargui din timpuri apuse revenită în prim plan în zilele noastre, nu poate fi decât o operă de artă. Ar fi trebuit să încep prin a vă spune că nu e o carte recomandată depresivilor. De multe ori, citind, am avut sentimentul că viaţa nu merită trăită. Oricum am rămas cu un gust amar şi o nostalgie ce mă poate duce pe cărări obscure. Mai rar întâlneşti o carte care să te influenţeze atât de mult. Iar pe mine, sigur m-a influenţat atât în sens pozitiv, cât şi negativ.

   Povestea le aparţine lor. Sufletelor pereche ce se cunosc încă din Evul Mediul. Naratorul este un bărbat contemporan, cinic, frumos, bine dotat din punct de vedere sexual, care se complace în vidul moral al vieţii moderne.

   Nimic nou, o să ziceţi. Dar imaginaţi-vă că aveţi aproape totul. Poate că n-aţi iubit până la treizeci de ani şi nici nu aveţi de gând să vă încărcaţi inima cu iubiri inutile. Sexul e suficient. Ca un drog. Ca o pastilă a fericirii de moment. Şi totuşi, atunci când ai un accident de maşină şi arzi pe jumătate, iar penisul îţi este amputat, cam ce ai mai avea de făcut? Desigur, planuri de sinucidere. Pentru că nimeni nu-şi doreşte să trăiască ca un monstru. Poţi sau nu poţi lupta cu ceea ce eşti şi ceea ce simţi. Iar eroul nostru e convins că nu poate trăi astfel.

   Însă totul are un scop în viaţă. Nu ştiu dacă unul divin, cu toate că, atunci când apare Marianne Engel, ideea de-a trece trist prin viaţă pentru a-i face plăcere lui Dumnezeu, se întipăreşte în mintea cititorului.

   Şi de aici apar complicaţiile.

   Marianne e o sculptoriţă de garguie. Feţe triste, răutăcioase, pe care, susţine ea, Dumnezeu i le comandă. Ea e singura care se apropie de eroul nostru ars. Îi spune că în pieptul ei sunt mai multe inimi iar una îi aparţine încă de când a ars prima oară în Evul Mediu. Şi de aici se deduce cu uşurinţă că bărbatul în fiecare viaţă pe care a avut-o a tot ars, fără să moară.

   Marianne îi povesteşte cum s-au întâlnit prima oară şi cum s-au îndrăgostit. Poveşti din Evul Mediu combinate cu alte istorisiri ce amintesc de Şeherezada. Dar, până la urmă, în toată această carte vorbim de drumul Infernului lui Dante. Doar că acest drum se petrece pe pământ. De unde putem deduce clar că pământul e un infern. Unul destul de dezagreabil.

   V-aş spune că sfârşitul e foarte trist, dar, în acelaşi timp, are şi o morală pe măsură. Viaţa trebuie trăită indiferent de dificultăţile prin care am trece, viaţa trebuie continuată, pentru că niciodată nu ştii ce îţi rezervă.

   V-aş recomanda, dacă aveţi timp şi răbdare, să citiţi această carte în paralele cu „Infernul” lui Dante. Vă promit că veţi înţelege mai multe. Iar dacă suferiţi de depresii, lăsaţi-o baltă. Pentru că la finalul cărţii, dacă nu la jumătate, veţi simţi nevoia să vă tăiaţi venele.

   Citiţi-o cu tot optimismul pe care-l puteţi aduna în voi. Merită! Vă promit!

Titlul: Trezirea

Seria: Jurnalele vampirilor

Autor: L.J. Smith

Editura: Corint Junior

Traducere: Mirella Acsente

   După cum se vede şi se aude, vampirii sunt pe primul loc. Oriunde ne-am uita, mai vedem o carte cu vampiri abia răsărită de te miri unde. Pentru cine se mai miră. Dacă cu vreo două săptămâni în urmă citeam o carte cu o şcoală a vampirilor care nu m-a convins aproape deloc, dar căreia am decis să-i mai dau o şansă, de data asta nu e chiar aşa.

   Şi cartea de faţă le este adresată tinerilor, dar e scrisă mult mai bine. Acţiunea e mai palpitantă şi puţin mai alertă. În plus, dacă nu ţi-ar spune titlul seriei despre ce e vorba, probabil că mulţi nu şi-ar da seama imediat că Stefan e vampir.

   Dar povestea nu e chiar aşa. Pentru că o fi Stefan vampir, dar tot se confruntă cu nişte probleme speciale. Când Stefan decide să fugă de trecut, în special de fratele lui Damon, hotărăşte să se stabilească într-un orăşel american din zilele noastre.

   Se înscrie la liceu ca orice adolescent şi aici o întâlneşte pe Elena. Elena e cea mai populară fată din şcoală, dar în ciuda acestui aspect nu e deloc superficială. Bine, în ceea ce priveşte băieţii poate că e, dar asta până îl întâlneşte pe Stefan, iar el o respinge aşa cum nu mai făcuse nici un alt băiat până atunci.

   Dar tot în acelaşi timp apar şi atacurile, iar până la urmă se ajunge la crimă. Micul orăşel e terifiat, iar Stefan, convins fiind că el face toate astea, decide cu şi mai multă ardoare să nu îi cedeze Elenei.

   Până aici toate bune şi frumoase. Elena se vede respinsă, în timp ce Stefan trăieşte atât în trecut cât şi în prezent. Şi până nu se va lămuri dacă Elena este reîncarnarea celei pe care o iubise cu mult timp în urmă sau este doar o altă făptură nesemnificativă, decide să nu facă nici un pas. Cu toate că aproprierea lor este forţată de împrejurări până la urmă şi de o ameninţare din umbră.

   O carte uşor de citit, dar destul de bine scrisă. Subiectul este cât de cât asemănător celui din „Amurg”, dar povestea pare puţin mai complicată. Şi chiar e.

   O carte pentru liceeni care merită măcar răsfoită dacă nu citită din scoarţă în scoarţă.

   Acum sunt curioasă ce vampiri vor mai lua naştere.

Titlul: Povestea târfelor mele triste

Autor: Gabriel Garcia Marquez

Editura: RAO

Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi

   Nu ştiu cum o fi pentru bărbaţi, dar pentru o femeie, categoric, e fascinant să citeşti despre un nonagenar care îşi doreşte o virgină.

   La nouăzeci de ani, eroul nostru, de meserie ziarist, trăit numai prin case de toleranţă sau, mai bine spus, bordeluri ieftine, singur întreaga sa viaţă, decide că de ziua lui, pentru ultima oară, îşi doreşte o virgină. Personajul nu este genul acela de bătrân care să plângă după tinereţea pierdută, pentru că el nu se simte în vârstă şi consideră că fiecare are etatea pe care o simte. Tot din acest motiv nu îşi dă seama că vârsta înaintată ar fi o piedică între el şi deflorarea unei tinere. Aşa că ajunge să îi ceară unei matroane să-i împlinească visul.

   Matroana, veche cunoştinţă a bărbatului, decide că nu e nici un rău în ai împlini unui bătrân nebun un hatâr.

   Însă, când fătuca de şaisprezece ani este adusă în bordel, bătrânul începe şi vede altceva în ea. Se îndrăgosteşte de felul ei de-a dormi goală, de mâinile ei, picioarele ei, pielea ei şi nu mai vrea să-i fure virginitatea. Viaţa lui se schimbă, iar în suflet apare iubirea, sentiment pe care l-a simţit de prea puţine ori, viaţa lui însemnând mai mult sex şi senzualitate, iubirea făcăcându-şi loc când şi când.

   Printre amintirile unei vieţi de mult timp trăite, personajul nostru se confruntă cu o altă viaţă, un nou mod de-a aborda tinereţea şi de-a trece dintr-o extremă în alta.

   Lucrurile se schimbă atunci când în bordel se petrece o crimă şi bătrânul se trezeşte în mijlocul evenimentelor.

   Este totuşi o carte prea scurtă pentru a putea fi numită roman, dar şi prea complexă pentru a fi doar o povestire. De fapt, autorul vorbeşte despre viaţă şi despre cum trecem majoritatea prin ea. Este un înţeles aparte. Nu poţi trece prin viaţă fără a oferi nimic, pentru că o faci degeaba. Dar, mai vorbim şi despre un omagiu adus femeii şi iubirii în general.

   Cu toate că nu îmi place în mod deosebit autorul, aş recomanda această carte oricui se simte gol, singur şi trist.

Titlul: Tunelele Sângelui

Seria: Darren Shan

Autor: Darren Shan

Editura: Corint Junior

Traducere: Cristina Jinga

   Dacă cumva aţi citit „Circul ororilor” sau „Ucenicul vampirului”, ei bine, da, aţi înţeles, aceasta este cartea a treia din Saga lui Darren Shan (n-am înţeles de ce autorul şi eroul principal au acelaşi nume, pentru mine e oarecum frustrant să nu-i pot deosebi). După aceste trei cărţi, destul de subţirele şi destul de uşor de citit, s-a făcut şi film. Cred că titlul e „Ucenicul vampirului”, dar nu sunt convinsă. Oricum, cu o simplă căutare pe youtube veţi reuşi să daţi de thrailler-ul filmului şi să înţelegeţi despre ce e vorba. Dar din câte mi-am dat seama, ca de obicei, cartea bate filmul.

   Chiar dacă este o carte pentru adolescenţi mie mi se pare bine scrisă. Subiectul, da, vampiriiiiii. Veşnicii vampiri. Pentru că astăzi toată lumea scrie despre ei. Până la urmă or să aibă impresia că sunt iubiţi şi or să-şi decline identitatea

   Am citit primele două cărţi cu plăcere, urmărind evoluţia lui Darren sau involuţia. Dacă Darren nu şi-a dorit să devină ucenicul vampirului, cu timpul urmând să devină un vampir adevărat, el este nevoit să o facă pentru a-şi salva cel mai bun prieten. Dar şi pentru că a furat o chestie hidoasă de la circul ororilor, un păianjen ce îi aparţinea vampirului.

   Aventurile lui Darren sunt palpitante, iar cartea s-ar putea încadra într-un horror pentru tineri.

   În această a treia carte avem parte de prietenie adevărată. Darren învaţă că băiatul-şarpe este important pentru el, un adevărat frate. Şi chiar dacă între ei apare o fată, de care Darren se îndrăgosteşte, acesta nu uită nici o clipă că băiatul-şarpe îi este prieten atunci când acesta este în pericol.

   Dar este şi o carte despre încredere. Pentru că, în cele din urmă, Darren învaţă să aibă încredere în domnul Crepsley, chiar dacă la început îl bănuieşte de tot felul de fapte oribile.

   Aventura continuă şi, cu siguranţă, nu s-a terminat aici.

   Personajele, ca întotdeauna, sunt bine conturate. Aşa că nu vă rămâne decât să citiţi seria. Acum, din câte am văzut, e la pachet. Trei cărţi la preţ mai mic. Aşa că nu o rataţi.

Titlul: Fata care s-a jucat cu focul

Seria: Millennium (vol 2)

Autor: Stieg Larsson

Editura: Trei

Traducere: Elena-Maria Morogan

   Ca să îmi amintesc ce am zis prima oară când am vorbit despre această carte ar fi o nebunie. Nu din pricină că de m-aş strădui nu aş reuşi, ci din cauza acţiunii complicate.

   Dacă vă amintiţi sau dacă aţi citit prima parte, atunci cu siguranţă, cât de cât, mai ştiţi că Lisbeth Salander, cel mai mare haker al suediei, reuşeşte, după ce-l ajută pe Mikael Blomkvist, să dea o lovitură importantă şi să dispară cu o sumă mare de bani. Asta după ce tuturele ei a violat-o iar ea l-a pus la respect.

   Dacă acest nou roman arată, la început, o Lisbeth cât de cât liniştită, la fel de ciudată, dar părând mult mai umană, pe parcurs, lucrurile sunt menite schimbării.

   Lisbeth dispare, iar Mikael, înnebunit, continuă să o caute în fiecare zi, până când decide să renunţe. Dar nu toţi renunţă la Lisbeth, pentru că, pe de o parte, aceasta ştie un secret înfiorător, iar pe de altă parte, tutorele ei legal îşi doreşte răzbunarea.

   Iar când Lisbeth decide, în cele din urmă, să se întoarcă din minunatul său concediu, se trezeşte prinsă între două crime inumane. Pe de o parte familia Svensson (Dag şi Mia) sunt asasinaţi în stil de execuţie, iar pe de cealalaltă parte, tutorele ei care e găsit omorât în acelaşi fel.

   Cum ajunge Lisbeth implicată în asta? E greu de explicat, chiar şi pentru cititorul atent.

   Cartea mi s-a părut mult mai bună decât prima. Am auzit păreri cum că Lisbeth e prea fenomenală, că e mult prea aproape de-a fi o supereroină, etc, dar eu nu cred asta. Cred doar că Larsson a reuşit să aducă personajul feminin la adevărata lui valoare.

   O carte despre care nu se pot povesti multe fără a dezvălui secrete ce ar trebui savurate şi citite de fiecare în parte. O carte minunată care chiar nu ar trebui să lipsească din conştiinţa iubitorului de crime şi thriller. O operă de referinţă a genului poliţist.

Titlul: Semnul

Autor: P.C. Cast şi Kristin Cast

Seria: Casa nopţii

Editura: Litera

Traducere: Mariana Piroteală

   Cărţile cu vampiri apar în perioada asta ca ciupercile după ploaie. Unele sunt mai bune, altele mai rele, dar, până la urmă, toate vorbesc despre vampiri.

  Cartea de faţă se adresează tot adolescenţilor sau mai bine spus vampirilor adolescenţi. Ce e deosebit? În nici un caz faptul că oamenii erau la curent cu existenţa vampirilor, asta deja s-a mai scris, ci faptul că mai întâi un vampir trebuie să te însemneze, iar apoi să petreci câţiva ani într-o şcoală specială, timp în care vei rezista sau nu transformării.

   Asta i se întâmplă şi lui Zoey Redbird, o adolescentă cu probleme, a cărei mamă, recăsătorită, decide să-şi iubească mai mult soţul decât copiii. Aşa că, într-un fel, pentru Zoey este aproape o eliberare faptul că poate pleca din acea casă.

   Cu ajutorul bunicii ei, şi cu cel al zeiţei Nopţii, Zoey se duce la şcoala vampirilor, lăsând în urmă o cea mai bună prietenă (destul de falsă) şi un fost iubit, destul de idiot.

   Ajunsă la şcoala vampirilor constată repede că e o specială şi o ciudată la fel ca şi în şcoala normală. Îşi face prieteni printre ciudaţi şi e repede luată în primire de cea mai populară fată din şcoală, atunci când Zoey se îndrăgosteşte de iubitul ei.

   Problemele adolescenţei sunt aceleaşi. Poate doar puţin mai terifiante, dar nu chiar. Să zicem că imaginaţia a fost puţin mai mult distribuită. Ce se întâmplă şi cum va trebui să aflaţi singuri.

   Încă îmi menţin părerea. Este un fel de Harry Potter cu vampiri, doar că mai prost scrisă. Am avut impresia că recitesc „Mobilul” lui King, o carte ce, după părerea mea, putea la fel de bine să stea nepublicată. Acum nu ştiu dacă nu o să-mi placă în continuare. Tocmai de aceea am decis cu ceva timp în urmă să-i dau o şansă părţii a doua. Dar nu chiar imediat.

   Până una alta, doar voi sunteţi cei ce puteţi decide dacă vă place sau nu.

Titlul: Întrerupătorul

Autor: Hary Salem

Editura: Eminescu

   Îmi va fi greu să simt ce am simţit imediat după ce am citit această carte. Acum că tot trebuie să recuperez ce-am pierdut şi să învăţ să şi păstrez, poate că amintirile mele vor fi altele. Dar conţinutul rămâne acelaşi. Şi încă mă întreb, aşa cum m-am întrebat iniţial, cum de SF-iştii acestei ţări l-au ratat pe H. Salem şi cum de edituriile nu s-au înghesuit să reediteze minunăţiile pe care le-a scris. Dar probabil că asta e România, ţara tuturor posibilităţilor fără posibilităţi. Şi totuşi speranţa moare ultima.

   Îmi aduc aminte de ceea ce reprezintă întrerupătorul în anul 4020. Să zicem că e o formă de-aţi îndeplini dorinţele sau de-aţi dezlănţui coşmarurile. O formă de-a te afunda în visare sau de-a trezi şi mai tare la viaţă. De fapt, întregul roman are menirea de-a scoate în evidenţă problemele pe care românii le înfruntă. Şi pe care, aşa cum bine a anticipat autorul, le va înfrunta întotdeauna.

   România anului 4020 este una a tuturor posibilităţilor. Cimitirele sunt situate în clădiri înalte, de sute de etaje, iar roboţii, într-un fel controlat, au voie să-şi trăiască viaţa.

   Personajul principal este Albert. Controlor de calitate robotică. Părăsit de soţie sau mai bine spus soţia având un amant legal, ei bine, Albert nu poate face altceva decât să se cufunde în muncă. Aşa că începe să-i înţeleagă pe roboţi tocmai datorită implicării lui intense.

   Mi-au plăcut pasajele ironice ce sunt clar îndreptate asupra acestei populaţii ce nu se va schimba niciodată: „Dovedirea prostiei nu e un fapt atît de simplu pe cît pare. Ca să-ţi dovedeşti prostia ai nevoie să ţi se creeze condiţii speciale ca s-o dai în vileag. În primul rînd trebuie să existe în preajma ta cel puţin un om inteligent ca să poată depista eventuala ta tîmpenie”.

   Cu toate că pe proşti nu şi-i doreşte nimeni în preajmă, exista o planetă care scăpase de toţi. Şi toţi locuitorii fiind atât de deştepţi, până la urmă, săturându-se de atâta inteligenţă, mai marii planetei dau comandă de roboţi proşti, pe care pământenii se pregătesc să-i creeze şi să-i trimită pentru a se amesteca printre locuitorii deştepţi. Pentru că, la drept vorbind, orice om deştept are nevoie lângă el de un prost pentru a-i confirma inteligenţa.

   În lumea lui Albert, desigur, lucrurile nu sunt chiar aşa bune cum par, mai ales când apare un robot, ce trebuie verificat de el, ce în viitor îi va fi şef. Ce caracteristici are şeful lui? Păi, unele specifice neamului nostru: „Va ameninţa tot timpul subalternii… Va merge pe principiul că subalternul nu e om… Va transforma subalternii îngroziţi în delatori, în informatori ai lui personali, îndemnându-i, obligându-i să se toarne unul pe altul. Cel ce refuză va fi ostracizat, izolat şi extirpat. Le va tăia sistematic din drepturi… Va fi veşnic nemulţumit, ştiind că nemulţumirea continuă şi oarbă poate fi luată drept exigenţă, etc.”

   Şi atunci Albert decide să-şi refuze viitorul şef. Dar atunci când mai marii săi află ce-a făcut, Albert este trimis pe planeta Nomalis, acolo unde totul este exact pe invers decât te-ai aştepta. Aici, Albert cunoaşte şi întrerupătorul. Dar ce se va întâmpla mai departe nu am să vă mai spun. Va trebui să o citiţi voi şi să vă spuneţi părerea.

Oana Stoica-Mujea, mânată de porniri abominabile şi patimi abisale, îşi ameninţă cititorii cu un nou volum mustind de atrocităţi inimaginabile, Parfumul văduvei negre. Între personaje, nume vestite ale blogosferei autohtone, precum:

Mariana Ciutacu, Darius Filip, Isabela, Lucia Verona, Andrei Crivăţ, Shauki, Cella, Arhi, Chinezu, Geocer, Simona Ionescu, Victor Ciutacu, Crina Dunca, Bogdan Hrib şi – cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă – Vania.

Deşi autoarea m-a rugat să nu dezvălui nimic din conţinutul cărţii, spun pe scurt că, în vreme ce toate personajele dispar în împrejurări abominabile, singur Vania reuşeşte să fugă cu banii. De altfel, scrierea este alcătuită în asemenea manieră încât cititorul este de la primele rânduri ale cărţii alături de Vania, sinchisindu-se mai puţin de ceilalţi. Ţin să menţionez că n-am dat mită şi n-am promis avantaje ulterioare, aceasta fiind opţiunea liberă a autoarei!

Iese! În 9300 exemplare. Mna, şi eu sunt şocată.

Titlul: Masca Morţii Roşii şi alte povestiri

Autor: Edgar Allan Poe

Editura: Crimescene Publishing

Traducere: Ioana Ionaşek

   N-am făcut niciodată un secret din faptul că am preferat întotdeauna proza poliţistă a lui Poe celei de anticipaţie. Cu ceva ani în urmă am mai citit câteva povestiri poliţiste ale autorului, unele dintre ele aflându-se chiar în cartea de faţă, şi, de atunci, aş fi vrut să pot avea acces la mai multe scrieri ale sale de gen. Dar, cumva, tot cele de anticipaţie au fost la înaintare. De parcă fanii crime-ului nu ar merita suficient să-l cunoască pe Poe.

   Din fericire pentru mine, sunt în stare să citesc şi crime-ul şi anticipaţia scrisă de Poe, chiar dacă, aşa cum am spus deja, prefer poveştile poliţiste. Ţine de gusturi şi de deschidere. Iar spre anticipaţie cu deschiderea mai greu, chiar dacă Poe îşi explică extraordinar de bine fiecare idee.

   Crimele din Rue Morgue:

   Aceasta e una din poveştile pe care am citit-o acum mulţi ani şi am recitit-o recent. Mi-am dat seama că tot ceea ce-mi aminteam din povestire era criminalul, dar nu mai ţineam minte detaliile. Unde a început, cum a început şi mai ales de ce.

   Două doamne, mamă şi fiică, sunt găsite ucise într-un mod bestial. Ei bine, cine e criminalul? Povestea se bazează mai mult pe articolele din ziare şi pe bârfele de la colţuri. Fiecare îşi dă cu părerea. Ba un nebun scăpat de la balamuc, ba unu om prea furios, etc. Dar adevărul? Sunt convinsă că cel puţin jumătate din cititorii ţării acesteia au citit această poveste. Cred că e una dintre cele mai cunoscute. Poate că unii îşi amintesc cine sau ce e criminalul, poate alţii nu. Dar nu are nici o importanţă pentru că detaliile fac toţi banii. Fără detalii, povestea ar fi la fel ca oricare altă scriere poliţistă. Dar Poe s-a remarcat şi în acest domeniu prin scriitură, coerenţă şi antenţia pentru detalii. Poate una dintre cele mai frumoase poveşti cu iz de crime spusă vreodată.

   Misterul Mariei Rogêt (continuare la crimele din Rue Morgue):

   La doi ani după crimele din Rue Morgue, apare Maria. Maria o fată frumoasă ce trăia alături de mama ei şi de care se îndrăgosteşte nebuneşte un parfumier. Dacă povestea începe cu un iz de paranormal, când Maria e găsită moartă, după ce prima oară dispăruse trei luni, iar mai apoi trei zile, lucrurile încep să se adâncească, dar nu în mister, ci în logică.

   Urmează o anchetă minuţioasă, aşa cum numai Poe o poate face. E ciudat cum în aşa puţine pagini autorul spune atât de multe lucruri părând totuşi uşor de citit şi uşor de memorat.

   Ancheta, aşa cum am spus, este minuţioasă, dar timpul trece. Ei bine, va trebui să descoperiţi singuri cum se termină povestea.

   Scrisoarea furată:

   Acelaşi Dupin, ca şi în celelalte două povestiri, este pus în faţa unui caz evident. Pentru că, la drept vorbind, cele mai grele cazuri sunt cele evidente. Desigur, este vorba despre un document furat din apartamentele regale. Dar doar atât să fie?

   Pisica neagră:

   Nu, ne e aşa cum aţi crede. Nu e vorba despre vestita expresie „ceasul rău, pisica neagră”, e vorba chiar de o pisică neagră, două. Două pisici negre. Prima ucisă de proprietar, a doua venită în casa ucigaşului pentru a răzbuna moartea primei. Simplu, logic, coerent. Am mai spus că Poe avea o problemă cu pisicile.

   Masca Morţii Roşii:

   Cred că şi această nuvele poliţistă e destul de cunoscută de către fanii genului, altfel nu are cum. „Moartea roşie” a debutat ca una din cele mai rele epidemii, dar asta nu l-a împiedicat pe prinţul Prosper să dea un bal mascat. Şi tocmai în acea noapte, în camerele lui minunate, minuţios descrise, îşi face apariţia şi „Moartea roşie”.

   Tu eşti ucigaşul:

   Aceasta este povestea care mi-a plăcut cel mai mult. E imposibil să nu fiţi atraşi de simplitatea faptelor, de crima comisă şi de cel ce a comis-o. Cel puţin în lumea lui Poe s-a făcut dreptate, în a noastră, în zilele pe care le trăim, mi se pare destul de greu de crezut.

   O carte minunată ce merită toată atenţia cititorului de gen. Lectură plăcută!